Nominalismul religios la români- o explicaţie pentru rezultatul Referendumului

E vremea să spunem lucrurilor pe nume. Pe mulţi dintre noi, Referendumul recent ne-a trezit la realitate. Deşi România este o ţară majoritar creştină, creştinismul nu ocupă un loc central în viaţa celor mai multor români.

De fapt, în marea lor majoritate, românii sunt creştini NOMINALI.

În urmă cu câțiva ani, participând la un curs despre religiile lumii, mi-a fost prezentat conceptul de nominalism religios. Acesta presupune identificarea la un nivel superficial (exterior) cu religia din care faci parte, dar fără a avea implicații interioare, de transformare a inimii în sensul propovăduit de acea religie.

Fenomenul nominalismului este prezent în cadrul fiecărei expresii religioase. Astfel…

Există musulmani nominali. Aceștia sunt atașați de islam din punct de vedere cultural şi practică (o parte din) ritualurile islamice, dar în viața de zi cu zi sunt mai degrabă influențați de cultura seculară. Ei se declară musulmani. Dar de fapt sunt musulmani cu numele.

Există iudei nominali. Aceștia se identifică cu iudaismul, dar în rest adoptă crezuri şi practici (post)moderne. Ei participă rar la serviciile religioase din sinagogă, nu ţin Sabatul, şi nu mănâncă doar hrană kosher. Totuşi, ei se declară iudei. Dar de fapt sunt iudei cu numele.

Există budiști nominali. Ei pot să adere în parte la învăţăturile şi practicile budiste, dar fără să adopte întreaga perspectivă de viaţă pe care această religie este întemeiată. Ei se declară budişti. Dar de fapt sunt budiști cu numele.

Desigur, există şi CREŞTINI NOMINALI. Aceștia se declară religioşi şi se identifică cu o denominaţiune creştină. Mai des sau mai rar, ei merg la biserică (nominalismul explică de ce într-o ţară cu 90% creştini doar 20%  frecventează biserica). Ei se declară creştini. Dar de fapt sunt creştini cu numele.

Pentru creștinii nominali, a fi religios este o etichetă. Ei se consideră creștini deoarece trăiesc într-o ţară creștină. Şi au fost botezați în Biserică. Creștinismul pentru ei înseamnă acceptarea unui set minimal de precepte bisericești. Ei au icoane în casă, au cruciulițe pentru adus noroc în mașină, îşi fac semnul crucii când trec pe lângă biserică şi oferă pomeni în beneficiul celor morţi.

Doar că… Creștinii nominali nu sunt gata să facă schimbări în domeniul moralității lor. Ei nu se implică prin slujire în viața bisericească. Nu plătesc prețul de a sta în rugăciune sau a citi Biblia, cu scopul de a dezvolta relația lor cu Dumnezeu şi a deveni mai duhovnicești. De fapt, ei selectează dintre cerinţele creștinismului doar pe acelea care le convin.

Acesta este creștinismul nominal. Este un creștinism uşor, care nu te costă prea mult. Care caută obţinerea unei vieți confortabile. Care nu conduce la o transformare duhovnicească a vieţii. Care nu e gata să renunţe la plăcerile personale. Şi care ignoră faptul că pentru Domnul Isus adevărata ucenicie înseamnă a-ţi lua crucea, a te lepăda de sine şi a-L urma pe El.

După cum există mulţi creştini nominali în Statele Unite şi în toată Europa, acelaşi lucru se poate spune şi despre România. Într-o ţară cu 98% creştini declaraţi, estimarea mea este că cel puţin trei sferturi din populaţie este formată din creştini nominali. Existenţa lor ne oferă una din explicaţiile posibile pentru participarea slabă la Referendumul pentru familia tradițională. În timp ce unii au tras concluzia că Referendumul ne-a relevat faptul că România nu este o ţară creștină, eu cred că acesta ne-a demonstrat că în România cei mai mulți creştini sunt nominali. Aceştia se identifică cultural cu religia din ţara noastră (“M-am născut în România, deci sunt creştin ortodox”), însă în viaţa de zi cu zi nu simt nicio vinovăție atunci când încalcă învățăturile biblice. Cei mai mulți dintre ei sunt ignoranți din punct de vedere biblic şi adoptă tot felul de superstiții. Astfel, poziționarea lor faţă de familie şi homosexualitate este mai degrabă influenţată de conceptul de toleranță promovat de umanismul modern decât de perspectiva Scripturii.

Fenomenul nominalismului este unul în creştere, ceea ce nu ne poate bucura. El este un pericol chiar şi pentru cei  dedicați în credinţa lor, deoarece îi ispiteşte să se transforme din creştini practicanţi în spectatori care urmăresc o viață confortabilă. Treptat însă, nominalismul poate ajunge să ucidă sufletul. Cum putem să ne păzim de acest pericol? Soluţia este îmbrăţişarea Evangheliei, care (potrivit apostolului Pavel) este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea noastră. Vestea cea bună pe care ea ne-o aduce este aceea că Mântuitorul Isus a venit să ne răscumpere, nu pentru a ajunge doar creştini cu numele, ci pentru a ne asemăna tot mai mult cu El în vederea petrecerii veşniciei într-un loc în care nu va mai fi nevoie să organizăm nici un Referendum.

Advertisements

România, Biserica şi homosexualitatea… încotro?

Homosexualitatea nu este un lucru nou pentru România. Au existat dintotdeauna (mai mulţi sau mai puţini) homosexuali în ţara noastră. Ce avem nou de data aceasta este încercarea de a normaliza homosexualitatea.

Lupta este puternică. Umanismul secular care domină societatea europeană şi care a intrat ca un tăvălug şi peste noi, ne spune că trebuie să fim toleranţi. Asta pot să înţeleg. Dar mai face ceva. Ne redefineşte Evanghelia. Ne dictează ce ar trebui să credem. Ne trimite la colţ, pentru a ne practica credinţa doar în „cămăruţa” noastră. Practic, se dovedeşte a fi tocmai ceea ce reproşează altora (intolerant).

În acest context, una din provocările care ne stau înainte este aceea de a explica în spaţiul public ce este şi ce crede creștinismul. De exemplu, că Evanghelia este mult mai mult decât „God loves me just the way I am”.

Timp de mai mulţi ani au existat voci care au prezis că homosexualitatea va deveni un subiect de dispută pe agenda noastră publică (aşa cum s-a întâmplat deja în Statele Unite şi în Europa de Vest). Am crezut că nu vom ajunge acolo. Ne-am înşelat. Avem acum curajul să discutăm despre schimbările din societate?

Da, trebuie să adresăm acest subiect. E vremea să fim proactivi. Să nu tăcem. Să aducem o mărturie a crezului nostru în spaţiul public.

Contextul nu ne este foarte prietenos. Starea culturii noastre s-a schimbat foarte mult în ultimii ani. Trăim într-o societate modernă în care oamenii sunt precondiţionaţi să îmbrăţişeze o gândire umanist seculară, iar vocea creştinismului este tot mai firavă. Păcatele preoţilor, Inchiziţia, Cruciadele şi alte abuzuri sunt aduse ca argumente pentru a blama religia şi a-i interzice orice intervenţie publică. Ni se reproşează o mulţime de lucruri. Activiştii umanişti atei îşi fac bine slujba. Suntem etichetaţi ca fiind oameni răi care se opun practicilor homosexuale. Sau persoane învechite care nu acceptă drepturile homosexualilor. Chiar şi unii creştini ne spun că nu avem voie să judecăm. Zic ei, să-L lăsăm pe Dumnezeu să judece pe cei care greşesc. Ce nu se înţelege este că aceasta nu este o judecată împotriva oamenilor (dimpotrivă, îi privim cu compasiune pe homosexuali), ci o pronunţare împotriva unei ideologii care face rău societăţii şi aduce mânia lui Dumnezeu asupra noastră.

Situaţia în care ne găsim nu este nouă. Ea se aseamănă cu cea din primul secol, din momentul apariţiei creştinismului. Şi atunci lumea era păgână şi iubitoare de plăceri. Vecinul din stânga creştinului era adesea un beţiv iar cel de la dreapta era homosexual sau bisexual. Nici atunci nu a fost un mediu prielnic pentru trăirea credinţei. Apostolul Petru ne oferă o perspectivă a contextului în care trăiau credincioşii din Asia Mică: Ajunge, în adevăr, că în trecut aţi făcut voia neamurilor şi aţi trăit în desfrânări, în pofte, în beţii, în ospeţe, în chefuri şi în slujiri idoleşti neîngăduite. De aceea se miră ei că nu alergaţi împreună cu ei la acelaşi potop de desfrâu şi vă batjocoresc. (1 Petru 3:3-5).

Observaţi că acei creştini cărora le era adresată epistola au luat parte ei înşişi în trecut la desfrânări, pofte, beţii, etc. Însă au auzit Evanghelia şi aceasta i-a scuturat cu putere. Când au crezut în Isus, viaţa lor s-a schimbat atât de mult încât au părăsit petrecerile desfrânate. Care a fost reacţia foştilor parteneri de chefuri? În loc să îi respecte pentru noul lor standard de moralitate, aceştia „i-au batjocorit”. Acelaşi lucru se întâmplă şi astăzi: cei care se poziţionează împotriva păcatului sunt batjocoriţi şi jigniţi.

În România suntem de-abia la începutul dezbaterii despre homosexualitate, însă ar trebui să simţim gravitatea acestor momente. Astăzi se poartă o bătălie culturală pentru definirea înţelesului căsătoriei. E un moment potrivit să adresăm câteva întrebări. Oare ce ne rezervă viitorul?  Va deveni situaţia credincioşilor tot mai ingrată, la presiunile Uniunii Europene şi prin hotărârile Curţii Constituţionale? Vom avea creştini concediaţi pe motiv de intoleranţă? Vor exista slujitori duhovniceşti aruncaţi în închisoare pentru refuzul de a cununa homosexuali? Vom fi obligaţi să ordinăm preoţi şi pastori homosexuali? De frica prigoanei, va începe Biserica să accepte homosexualitatea?

Nu ştiu ce va fi în viitor. Dar ştiu că acum suntem chemaţi să ne adresăm spaţiului public, prezentând perspectiva Scripturii. Dar nu oricum şi nu cu orice atitudine. Nu cu mânie sau judecată, ci cu respect şi smerenie, într-un mod care-L onorează pe Dumnezeu. Nu blamând dispreţuitor pe homosexuali, ci încercând să-i recuperăm, oferindu-le o perspectivă alternativă profundă cu privire la relaţii, dragoste, familie, şi Dumnezeu.

Rugăciunea este importantă. La fel şi traiul nostru curat. Dar putem face mai mult. Putem să ne promovăm convingerile pe Facebook, WordPress sau oriunde vom avea ocazia. Asumându-ne riscurile de rigoare. Să fim criticaţi. Să fim batjocoriţi sau chiar înjuraţi. Sau (pedeapsa majoră pentru unii) să ni se închidă contul de Facebook. E momentul ca Biserica să comunice în spaţiul public, fără să se lase intimidată.

Şi încă ceva… Trebuie să participăm la Referendum. Chiar dacă PSD-ul e cel care îl organizează. Nu suntem chiar atât de ignoranţi. Ştim că PSD-ul este ipocrit. Ştim că familia europeană din care face parte promovează drepturile homosexualilor. Ştim că premierul României a fost apostrofat la Bruxelles zilele trecute pe această temă. Ştim că PSD-ul ar fi promovat perspectiva opusă dacă ar fi obţinut câştiguri politice.

Dar cu toate că ştim aceste lucruri, vom merge la Referendum. Pentru că ne pasă de viitorul copiilor noştri şi nu vrem ca mânia lui Dumnezeu să vină asupra ţării noastre. Vom merge la Referendum şi vom spune DA pentru familia biblică (nu tradiţională, cum zic unii). Tu ce vei face?

Biserica de astăzi și adaptarea la noua generație

Conducătorii religioși de astăzi cercetează cu sârguință Scripturile și îi motivează pe credincioși să le aplice în viețile lor. Este un lucru foarte bun. La urma urmei, Biblia rămâne principala resursă pentru trăirea unei vieți evlavioase și pentru stabilirea principiilor sănătoase de lucrare.

Și totuși…

Despre fiii lui Isahar se spune că “se pricepeau în înţelegerea vremurilor şi ştiau ce trebuia să facă Israel” (1 Cronici 12:32). Aceștia erau recunoscuți pentru capacitatea lor de a analiza evenimentele cotidiene din societate și de a oferi soluții pentru generația lor.

În această privinţă, mulţi lideri spirituali de astăzi fac greșeala de a ignora cultura în care trăiesc. De ce? Pentru că Biserica a fost învățată dintotdeauna că lumea este rea. Că ea trebuie să lupte împotriva culturii și a obiceiurilor lumești şi să fie fermă în a respinge acele trenduri culturale care se opun învățăturilor Scripturii.  Astfel, unii credincioşi se împotrivesc total studierii culturii actuale (considerând-o o deprindere lumească), în timp ce alții îi neglijează importanța, deşi admit că ar putea aduce unele beneficiii.

În urmă cu mai mulţi ani, un creştin din Myanmar mi-a povestit despre eşecul pe care l-au avut la început misionarii europeni care au dus Evanghelia în această ţară budistă. Clădirea bisericii, ritualurile religioase, hainele cu care erau îmbrăcaţi, programul de închinare, cărţile de cântări, toate acestea şi multe altele au fost impuse ca o copie fidelă a originalului din Europa. Rezultatul a fost că puțini oameni s-au întors la Hristos, religia aceasta părând complet străină locuitorilor ţării. Totul s-a schimbat însă după ce misionarii creştini şi-au adaptat metodele la cultura locală (o experienţă asemănătoare a trăit şi Hudson Taylor în China).

Din păcate, există o mare confuzie cu privire la ce înseamnă să fii în lume dar să nu fii din lume (sau al lumii). Vezi exemplul bisericilor din România care interzic purtarea cravatei pe motiv că ea are o săgeată care indică spre iad. Sau al credincioşilor care se declară împotriva folosirii unui videoproiector în biserică, argumentând că Domnul Isus şi apostolii nu au folosit un astfel de echipament.

Ezitarea unor biserici în a-și adapta metodele la cultura actuală mai are o explicație: teama de a deveni o biserică “modernistă”. Este adevărat, unii din cei care au insistat să se adreseze într-un mod relevant nevoilor generației actuale au ajuns să promoveze “spectacole” de închinare în loc de servicii divine. Muzica lor este obligatoriu una contemporană, dinamică (eventual însoţită de lumini şi efecte de scenă) iar predicile sunt scurte, incluzând elemente de dezvoltare personală și evitând subiecte care deranjează ascultătorii. Principala ţintă a acestor programe pare să fie oferirea unui loc în care participanţii să se simtă confortabil iar nu experimentarea prezenţei lui Dumnezeu și transformarea vieţii prin sfințire.

Teama de a deveni prea relevanți nu ar trebui să ne oprească din încercarea de a înțelege realitățile societății moderne. O biserică poate (și trebuie) să fie în același timp atât conservatoare cât și relevantă. Cum?

În primul rând, rămânând conservatoare în ce privește învățătura biblică și chemarea creștină. În ciuda presiunilor crescânde din exterior, nu trebuie să cedăm cu privire la perspectivele biblice despre (de exemplu) căsătoriile homosexuale, ordinarea femeilor, divorț, realitatea iadului sau divinitatea lui Isus. În plus, avem o chemare sfântă care trebuie să fie susținută cu tărie. Printre reperele la care ne raportăm în ce privește datoria noastră creștină cele mai importante sunt iubirea și ascultarea de Dumnezeu, iubirea de aproape, facerea de ucenici sau zidirea Bisericii.

În același timp însă, modul (și forma) în care putem să ne împlinim această chemare nu este sfânt. Domnul Isus s-a adaptat culturii audienței Sale, transmițând adevăruri în pilde care puteau fi uşor înțelese (de exemplu din domeniul agriculturii). Nu a folosit un limbaj de lemn. Nu a susținut discursuri doctrinare teoretice, așa cum procedau rabinii. La rândul său, apostolul Pavel a căutat să fie relevant față de cei pe care îi slujea, adaptându-și mesajul cu scopul de a câștiga atât pe evrei cât și pe greci.

Trebuie să învățăm să facem diferența între ceea ce este biblic și ceea ce este cultural. Cultura societății și a bisericii diferă de la țară la țară. Între practicile bisericilor din România, Camerun, China, SUA sau Brazilia vor exista diferenţe. De ce oare atât de mulți dintre noi au impresia că cultura românească este cea mai bună și cea mai biblică?

Nu doar că cultura este diferită de la țară la țară, dar ea se schimbă de-a lungul timpului în cadrul aceleiași țări. Slujind o vreme îndelungată printre tineri, am observat că la fiecare câțiva ani generațiile se schimbă. Modul de a gândi și a acționa al tinerilor de astăzi este diferit de cel de acum 20 sau chiar 10 ani.

Evoluția din societate ar trebui să ne determine să fim mai flexibili. Să ne restructurăm acele practici care nu țin de esența Evangheliei. Nu comitem păcat dacă ne adaptăm strategiile de lucru în funcție de audiența pe care o slujim. Făcând astfel, vom reuși să răspundem mai eficient realităţilor contemporane. Un exemplu este folosirea unor strategii online corespunzătoare, cu scopul de a câștiga pe necredincioși și a informa/uceniciza pe membrii bisericii. Nu demult, un tânăr m-a întrebat uşor indignat: ”De ce biserica mea nu e deschisă la schimbări? De ce nu-mi pot dona zeciuiala printr-un click pe situl bisericii?”

Poate părea evident, dar noua generație gândeşte diferit de cea veche. Oare căutăm să o înțelegem suficient? Există între noi “fii ai lui Isahar”, care se pricep la înţelegerea vremurilor în care trăim?

Tinerii de astăzi cred tot mai puțin în instituții în general, inclusiv în cele religioase. Ei nu se mai mulțumesc să stea cuminți în bănci pentru a li se furniza informație, ci vor să vadă trăire și autenticitate.

Vestea bună este că tinerii încă privesc spre cei mai în vârstă cu scopul de a-și găsi mentori și modele de la care să învețe cum să trăiască înțelept. Întrebarea este dacă credincioșii adulți fac eforturi suficiente pentru a înțelege frământările lor. Și dacă bisericile actuale nu cumva ignoră trendurile culturale și așteptările generației moderne. Încleștați (și autojustificați) într-o abordare prea tradiționalistă, unii ajung să remarce miraţi cum li se îndepărtează tinerii. Pentru moment, ei reușesc să supraviețuiască, din pricina structurilor care au funcționat atâția ani. Viitorul însă nu sună prea bine.

Regizorul divin din culise

Nu sunt un mare amator al teatrului. Nici nu mai știu când am mers ultima dată să vizionez o piesă. Dar îmi aduc aminte că la sfârșitul reprezentației actorii au fost aplaudați. Însă nu doar actorii. Ci și mulți alți oameni pe care nu îi văzusem pe scenă. Au fost apreciați și scenograful și coregraful și machiorii și scenariștii și încă alții… Dincolo de ce a fost vizibil, o parte din acțiuni au fost realizate în spatele scenei. În culise.

Conform D.E.X., culisă= “Spațiu scenic situat în spatele decorurilor, de unde intră actorii în scenă, folosit și pentru a sugera cadrul unde se petrec sau se hotărăsc unele acțiuni dramatice la care publicul nu asistă.”

Interesant. În culise “se petrec sau se hotărăsc unele acțiuni dramatice la care publicul nu asistă.”

În lista celor care au adus o contribuție la buna desfășurare a piesei de teatru, am neglijat intenționat să îl menționez și pe regizor. De fapt, rolul lui a fost cel mai important. El cunoștea cel mai bine cum ar fi trebuit să se desfășoare piesa. Și tot el veghea ca lucrurile să se întâmple conform planului stabilit.

În timpul desfășurării unei piese de teatru, regizorul rămâne în culise. El este invizibil pentru publicul din sală. Spectatorii pot să nici nu conștientizeze existența lui. Dar faptul că el nu intră pe scenă nu înseamnă că este pasiv. De fapt, în culise se lucrează intens.

Și în viața noastră se întâmplă multe lucruri în spatele scenei. Acestea sunt realități pe care poate nu le conștientizăm deoarece sunt invizibile pentru moment.

Clipe de neliniște. Nesiguranță. Teamă. Împrejurări care ne copleșesc. Uși închise. Oameni potrivnici.

Sunt multe momente în viață în care Dumnezeu este invizibil și tăcut. Când pare absent, distant sau nepăsător. Ai răbdare. El lucrează. În spatele scenei. În culise. Mai devreme sau mai târziu vei realiza că El a plasat actorii din viața ta (și pe cei răi și pe cei buni) la locul potrivit. Când în final cortina se va ridica, vei observa că distribuția a fost perfectă, iar Regizorul din culise a fost întotdeauna în control.  Chiar dacă nu a intrat pe scenă în fiecare act.

Estera nu a înțeles motivul pentru care a rămas orfană. Mulţi ani și-a plâns părinţii de care s-a despărțit prea devreme. Până în ziua în care Marele Regizor i-a încredințat un nou rol: Cenușăreasa. Astfel, sărmana fată a devenit într-o zi soţia împăratului Persiei. Și, din acest rol, datorită acțiunilor sale curajoase, a reușit să salveze poporul evreu de la moarte.

Interesant este că în cartea Estera, numele „Dumnezeu” nu este menţionat niciodată. Dar oare a fost El absent? Nicidecum. El s-a implicat cu putere, operând din culise ca un regizor măiestru. Astăzi, în ziua de Purim evreii obișnuiesc să se costumeze pentru a celebra acele evenimente. Mulți dintre ei poartă măști, ca un semn al credinței într-un Dumnezeu care, deși nemenționat, a lucrat cu tărie din spatele scenei.

Iosif nu a înțeles motivul pentru care a fost vândut de frații săi ca sclav. Neemia nu a știut de ce a devenit slujbaş al împăratului Artaxerxe. Rut pare că a ales la întâmplare să culeagă spice de pe pământul lui Boaz, ruda ei îndepărtată.

Au trebuit să treacă mai mulți ani ca fiecare din ei să priceapă. Nimic nu a fost la întâmplare. Regizorul din spatele scenei i-a distribuit în roluri strategice. Iosif a scăpat viața familiei sale. Neemia a avut un rol determinant în reconstrucția zidurilor Ierusalimului. Pe linia genealogică a lui Rut urma să se nască împăratul David, și, ulterior, Mesia.

Dumnezeu lucrează adesea din culise. El nu intră pe scenă în fiecare act al vieții tale, deși poate ți-ai dori acest lucru. Dacă astăzi este tăcut, fii convins că El lucrează pentru ca tu să ai mâine succes în rolul în care te-a distribuit.

Fără a avea această perspectivă, vei privi cu amărăciune momentele de neîmplinire și eşec (care sunt inevitabile). Fără a avea siguranța implicării active a Regizorului Divin, vei pierde ocaziile de a recunoaște mâna Lui la lucru. Dumnezeu nu operează doar prin miracole inexplicabile. O face și prin evenimente cotidiene, cum ar fi un tată care spune copilului său “Îmi pare rău” sau un frate care decide să ierte o nedreptate comisă împotriva sa.

Dacă ai un vis de la Dumnezeu care încă nu s-a împlinit, dacă rugăciunile tale nu au primit încă răspuns, dacă eşti tentat să renunți la chemarea ta, amintește-ți de Regizorul din culise. El ți-a încredințat ție un rol unic. Datorită darurilor cu care ai fost înzestrat, tu singur poți să joci în acest rol. El a fost creat special pentru tine. Nimic nu este la întâmplare. Chiar dacă acum îl simţi pe Dumnezeu absent sau neimplicat, mai târziu vei realiza că El a fost timpul alături de tine. Continuă să-ți joci rolul cu pasiune și încredere.

Respect!

Tu ești o persoană care merită să fie respectată. Și eu sunt o persoană care merită să fie respectată. Nu pentru că am fi noi mai deosebiți decât alții. Nu pentru că am fi avut realizări speciale. Pur și simplu merităm respect deoarece suntem ființe umane, create după chipul și asemănarea lui Dumnezeu.

Din păcate, unii oameni se raportează la cei din jur într-un mod care denotă lipsă de respect. Îi tratează pe ceilalți ca pe niște copii. Uneori încearcă să manipuleze, apelând la sentimente de vinovăție ca să își atingă ținta. Alteori insistă să discute despre subiecte de care ceilalți nu sunt interesați.

Nu știu cum faceți voi, dar eu în fața unor astfel de oameni am învățat să stabilesc niște granițe. Granițele sunt niște linii imaginare care ne ajută să ne protejăm emoțional (uneori și fizic). Ele comunică celorlalți limitele în cadrul cărora au dreptul să ne trateze.

Poate că tu ești altfel, dar eu nu vreau ca cineva să țipe la mine. Nu vreau ca vreun prieten să aibă o atitudine continuu negativă și critică față de mine. Nu vreau ca vecinul să înjure de față cu copiii mei. În astfel de situații, am învățat să arăt respect dar și fermitate. Să mă adresez într-un mod asertiv, non-confruntativ. Să spun de exemplu: Prin modul în care mi-ai vorbit m-am simțit tratat fără respect. Poți să reformulezi ce ai spus?  

A-mi comunica granițele într-un mod care arată respect nu este un lucru ușor. Dar este necesar. Mie, îmi va oferi spațiul de care am nevoie pentru a mă dezvolta într-un mod sănătos și echilibrat. Celeilalte persoane îi va dărui o lecție pe care probabil nu a învățat-o până acum: anume că toți oamenii trebuie tratați cu respect.

Deși așa pare la prima vedere, scopul principal al stabilirii de granițe nu este schimbarea celorlalți. Sigur, mi-ar plăcea ca oamenii să devină mai blânzi, mai iubitori, mai morali. Știu însă că un astfel de demers este dificil. În realitate, puși în fața unor granițe, oamenii au reacții emoționale. Mulți se supără. Devin mânioși. Trec la amenințări. Te părăsesc în mijlocul conversației (așa mi s-a întâmplat zilele trecute când am spus cuiva că am fost deranjat de modul în care vorbea).

De fapt, comunicarea unor granițe este o formă de auto-respect. Este o dedicare de a nu permite unei alte persoane să dețină controlul asupra faptelor și emoțiilor mele. Este un răspuns calm pe care eu îl aleg în ciuda presiunilor și manifestărilor furtunoase ale altora.

S-ar putea ca o astfel de acțiune să ți se pară egoistă. Dar ține minte că uneori dragostea ne cere să spunem NU celor pe care îi iubim. Este oare păcat să spui NU cuiva care trece peste limitele permise într-un mod care poate deveni dăunător?

Tu ești o persoană care merită să fie respectată. Dacă nu ai făcut-o până acum, sfatul meu este să începi să îți creezi granițe peste care alții să știe că nu pot trece. Comunică-le cu blândețe dar într-un mod ferm. Și nu uita că și tu la rândul tău trebuie să arăți respect altora. Fii sensibil față de limitele pe care ei ți le impun.

De Crăciun, oferă speranță celor din jur

Predicile pe care le auzim de Crăciun au cel mai adesea o notă foarte pozitivă: trebuie să ne bucurăm, s-a născut Mesia, îngerii cântă maiestuos, păstorii exultă, magii se închină, toți suntem fericiți pentru că acum mântuirea este posibilă.

Abordăm însă foarte puțin aspectele mai triste din perioada Crăciunului. De fapt, atât în Evanghelii cât și în viața de zi cu zi, de Crăciun se întâmplă și tragedii. Pe care le ignorăm. De ce? Poate pentru că de sărbători trebuie să fim cu toții fericiți.

1. Crăciunul poate însemna mult stres, neliniște sau alergare

Pentru fiecare dintre noi, pregătirile de Crăciun presupun multă alergare. Petrecem mult timp la cumpărături, gătind, decorând bradul, făcând curățenie. Și ne stresăm ca totul să fie făcut bine. Parcă nu sunt suficiente ore într-o zi. Toți cei din jur sunt grăbiți. Traficul e infernal. La supermarket nu găsim loc de parcare. Oare vom reuși să punem pe masă ceva decent? Crăciunul aduce mult stres și neliniște.

Maria și Iosif au trecut prin mai multe evenimente stresante. Gândiți-vă puțin la viața lor, înainte și după nașterea lui Isus. Mai întâi, Maria a rămas însărcinată înainte ca ei să fie căsătoriți. Cu siguranță i-a fost greu: cum să explice celorlalți că a rămas însărcinată „de la Duhul Sfânt”? Cine să o creadă? Toți au bănuit că a fost comis un păcat. Nici lui Iosif nu i-a fost ușor să ia o decizie și ar fi părăsit-o pe Maria dacă nu intervenea îngerul.

Apoi, împăratul roman a cerut ca fiecare om să se înscrie în cetatea din care provenea. Astfel, Iosif a trebuit să o ia pe Maria (însărcinată) și să plece într-o călătorie care nu era planificată, cheltuind bani care nu erau planificați.

La Betleem au parte de o altă problemă: nu mai sunt locuri la hotelul local. Nașterea este aproape, Maria trebuia să se odihnească, dar ei nu găsesc un loc de poposire… decât într-un grajd. În final, Maria naște într-o iesle (în condiții neigienice).

Pare că totul se liniștește acum. Dar după un timp un înger îi apare lui Iosif și îl grăbește să plece împreună cu Pruncul și cu Maria în Egipt, deoarece Irod caută să-i omoare. Oh, când o să se termine totul? Doamne, nu poți să-i dai o boală lui Irod și să ne scapi de el? De ce trebuie să fugim? Cum să ne descurcăm la drum cu un copil mic?

 

2. Crăciunul poate aduce multă durere

Există o presiune pe care o simțim cu toții: de Crăciun trebuie să fim fericiți! Dar ce te faci cu cei pentru care perioada sărbătorilor este dureroasă? Sunt mulți cei care și în acest an se vor simți singuri de Crăciun: necăsătoriți care au trecut de 35-40 ani, divorțați, văduvi, deținuți, sau cei ai căror membri de familie sunt plecați din țară. Statisticile ne spun că datorită sentimentelor de singurătate rata sinuciderilor crește în apropierea Crăciunului. Tuturor acestora li se va ura „Sărbători Fericite”, dar în inima lor s-ar putea să se regăsească mai multă durere decât fericire.

Noi nu prea vorbim despre acest lucru, dar nașterea Pruncului Isus a fost asociată și cu o durere imensă. Irod a fost atât de mânios, încât a ordonat să fie uciși toți băieții sub 2 ani din Betleem și împrejurimi. Nici nu-mi pot imagina tragedia pe care au îndurat-o părinții acestor bebeluși. Cum te-ai simți dacă ți-ar fi omorât copilul sub ochii tăi, fără nici o explicație? Cu siguranță nașterea lui Isus a provocat (în mod indirect) o mare suferință.

Pentru mulți, Crăciunul aduce stres și durere. Dar,

3. Crăciunul aduce și speranță

În ciuda dificultăților pe care le-au avut de înfruntat, Iosif și Maria au simțit că Dumnezeu le-a fost alături. A trimis îngerul care le-a dat explicații sau sfaturi. Le-a călăuzit pașii spre un grajd. Le-a trimis aur prin magi, asigurându-le o deplasare sigură spre Egipt. În toate acestea, Dumnezeu i-a păzit nu ferindu-i de probleme, ci fiind alături de ei în mijlocul problemelor și furnizându-le resursele necesare.

Cu tot efortul făcut de Irod, era imposibil ca Pruncul Isus să fi murit. De ce? Pentru că Dumnezeu, în suveranitatea Sa, Îl proteja în vederea împlinirii misiunii Sale. El trebuia să crească mare, să slujească omenirii și într-o zi să își dea viața pe cruce. Moartea Lui e cea care aduce speranță și pentru cei neliniștiți și pentru cei îndurerați.

Acest mesaj ar trebui să ne încurajeze și pe noi acum, când suntem în prag de sărbători. Chiar dacă 2016 nu a adus multe binecuvântări financiare, chiar dacă avem probleme de sănătate, chiar dacă cei dragi ne sunt departe, prin Domnul Isus avem speranță: speranță pentru astăzi, speranță pentru mâine și speranță pentru veșnicie.

4. Credincioșii trebuie să ofere speranță altora

De Crăciun, în jurul nostru vor exista și oameni deznădăjduiți. Dacă ne deschidem ochii, îi vom observa. Unii vor experimenta diverse tragedii și în disperarea lor nu vor ști la cine să alerge după ajutor.  Creștinul care are speranța adusă de Cristos își va face timp să o ofere și altora.

În luna decembrie, în colaborare cu organizațiile GAIN si Alege Viața am adus bucurie în inimile a 250 copii din Chinteni, Mociu, Lunca Mureșului, Băișoara sau Cluj (Asociația Autism Transilvania). Nu am dăruit decât un mic cadou (shoebox) și un scurt îndemn biblic. Sper însă că fiecare dintre ei s-a simțit iubit măcar o clipă de Cel plin de dragoste coborât în ieslea Betleemului. A fost doar o sămânță, dar care poate într-o zi va crește și va aduce rod. Și împreună cu aceștia vom învăța și noi că am fost binecuvântați ca să fim o binecuvântare.

Crăciun Fericit!

Când Cristina ta sau David al tău ajung centrul vieții tale

Când un copil intră în viața ta, toate lucrurile se transformă.

Îți amintești cum a fost când s-a născut băiețelul sau fetița voastră? Îți mai aduci aminte cum îți tresălta inima când îi auzeai plângând?

Nașterea unui copil face ca prioritățile noastre să se schimbe. Programul părinților începe să se ajusteze după nevoile copiilor. David trebuie dus și adus de la școală. Trebuie să petreci un timp zilnic cu Cristina. Pe Sami trebuie să îl ajuți la teme. Lui Dani trebuie să îi iei lecții de engleză și fotbal, iar Mirelei lecții de pian și balet.

Chiar și numărul de bagaje de care ai nevoie în călătorie se schimbă odată cu venirea copiilor în lume. Nu vă mai ajunge o singură geantă. Vă mai trebuie încă una pentru bebeluș, plus un scaun de mașină, plus un cărucior, plus jucării și lista continuă.

În timp ce odorul lui mama și tata crește, pe nebăgate de seamă viața noastră începe să graviteze în jurul lui. Ne străduim să devenim părinți cât mai buni și depunem multe eforturi pentru a-i asigura un viitor fără griji.

Și astfel Cristina ta sau David al tău pot să devină centrul vieții tale.

Dacă ești necredincios, nu ai nici o problemă. Nu îți pui nici un fel de întrebare. Eu însă, credincios fiind, sunt pus în fața unei dileme. Dilema mea este aceasta: îl iubesc eu mai mult pe copilul meu sau pe Dumnezeu? Mă închin eu mai mult copilului meu sau lui Dumnezeu? Gravitează viața mea în jurul copilului meu sau a lui Dumnezeu?

Aceeași dilemă a experimentat-o un tată care a trăit cu aproximativ 3000 ani în urmă. Tatăl acesta avea un fiu și viața lui tindea să graviteze în jurul copilului. Dar nu putem să îl acuzăm prea tare. “Băiatul lui tata” se născuse ca urmare a unei minuni de la Dumnezeu, după o așteptare îndelungată. Soția lui era stearpă și bătrână. Omenește vorbind, orice doctor le-ar fi spus că există șanse zero pentru a avea vreun urmaș. Și totuși Dumnezeu le-a dăruit pe Isaac.

În timp, inima lui Avraam s-a lipit de băiatul lui atât de tare încât Dumnezeu a trebuit să îl pună la încercare.

Du-te pe muntele Moria și adu ca jertfă pe singurul tău fiu, pe Isaac, pe care îl iubești. Imaginați-vă ce a fost în inima lui Avraam. Era devastat. Cum să aduci ca jertfă pe unicul tău fiu, pe care îl iubești atât de mult?

Era un test despre închinare. Oare cui se închina mai mult Avraam: lui Dumnezeu sau copilului său? Oare pe cine iubea mai mult Avraam: pe Creatorul său sau pe feciorul său?

Dificilă alegere a trebuit să facă Avraam ! Dar de fapt e aceeași alegere pe care o avem de făcut și noi astăzi, ca și părinți creștini.

Cine e în centrul vieții noastre? Cristina, David, Beni, Dana… sau Dumnezeu?

Nu vă grăbiți să spuneți că Dumnezeu este pe primul loc în viața voastră.

Cunosc părinți care sunt plini de resentimente din cauza unei întâmplări în care copilul lor a fost nedreptățit de un dascăl sau a fost jignit de un alt copil. Ți se sfâșie inima când vine copilul acasă plângând. Cum și-au permis să-i producă suferință copilului meu?

Trebuie să ne întrebăm dacă nu am ajuns să dezvoltăm o prea mare sensibilitate față de copilul nostru. Ne este greu să rezistăm la presiunile lui de a căpăta ultimele gadgeturi. Îi permitem să facă lucruri la limita moralității, doar pentru că „și ceilalți o fac.” Îi învinovățim pe copiii altora dar refuzăm să acceptăm că și copilul nostru ar fi putut greși. Ajungem să ne distanțăm de alte familii din cauza neînțelegerilor dintre copii și nu împlinim porunca de a ierta din toată inima.

În plus, din pricina căutării fericirii copiilor, unii din noi ajung să frecventeze tot mai puțin activitățile bisericii. Cristina are concert de pian sau concurs de balet. David are meci de fotbal. Duminica. Dar suntem gata să facem orice pentru ei, mai ales că sunt talentați și am vrea să-și asigure un viitor. Și oricum ne-am săturat să tot căutăm argumente la plângerea lor că mersul la biserică este plictisitor.

Deși cu inima sfâșiată, Avraam a trecut testul. Nu micșorând dragostea lui pentru Isaac, ci crescând dragostea lui pentru Dumnezeu.

Soluția la dilema pe care am prezentat-o mai sus nu este să îmi iubesc copiii mai puțin. Dimpotrivă, trebuie să îi iubesc cât pot de mult. Soluția însă este să îmi măresc iubirea față de Dumnezeu. Nu copiii trebuie să fie în centrul vieții mele, nu ei sunt motivul meu de a trăi. Mă cutremur de fiecare dată când aud părinți creștini spunând copiilor lor, „Tu ești viața mea. Nu aș putea trăi fără tine.”

Fiecare dintre noi are o anumită chemare și un rol în planul lui Dumnezeu. Suntem chemați să Îl iubim  mai întâi pe El. Apoi să dăm prioritate relației cu partenerul. Și abia apoi vin copiii. Ei sunt extrem de importanți și ne-au fost încredințați ca să-i iubim și să le purtăm de grijă. Dar nu să facem din ei niște idoli.