În 2023, să nu ne pierdem sentimentul de UIMIRE

Termenul “uimire/mirare/” apare de mai multe ori în Biblie. De câteva ori, cu referire la Domnul Isus, care  a fost uimit să vadă necredința unor oameni. Dar de cele mai multe ori acest cuvânt se folosește pentru cei care L-au întâlnit pe El.

Păstorii și cei care au aflat despre nașterea Sa. Învățătorii de la Templu care L-au întâlnit la 12 ani. Ucenicii care L-au văzut potolind furtuna. Iudeii care L-au auzit dând învățătură, deși nu avea o educație formală. Oamenii care L-au văzut vindecând îndrăciți. Pilat, mirat că El nu răspunde acuzațiilor primite. Petru, găsind în mormânt doar fâșii de pânză. Ucenicii, văzând urmele rănilor în mâinile și picioarele Lui, după înviere.

În prezența Fiului lui Dumnezeu, toți acești oameni s-au minunat.

În anul în care am intrat, haideți să nu pierdem acest sentiment de uimire. Să nu devenim atât de obișnuiți cu prezența Lui în viața noastră, încât să pierdem reverența pe care o merită.

Sunt atât de multe lucruri pentru care ar trebui să fiu uimit! Începând cu faptul că El m-a iubit și m-a ales pentru mântuire.   

Fie ca în 2023 Dumnezeu să lucreze în viața ta! Fie ca tu să ai parte de cât mai multe momente de uimire, experimentând prezența Lui în moduri care te vor surprinde, dar te vor binecuvânta.

Advertisement

Impresii din proiectul umanitar în Ucraina

Am plecat din Cluj cu două microbuze pline. Cu ajutorul lui Dumnezeu, au fost asigurate fondurile necesare prin intermediul unor sponsorizări externe. În general, în lucrările spiritual-umanitare, nu banii sunt cea mai mare nevoie. Mai degrabă oamenii dedicați.   

Pe drum am aflat că ar trebui să ajungem la Cernăuți până la ora 23.00 (circulația e restricționată noaptea). Am început să ne rugăm… În vamă erau foarte multe mașini. De partea română am trecut mai ușor, ne-a fost acordată prioritate, fiind în convoi umanitar. La ucraineni lucrurile s-au mișcat încet. Când ne-a venit rândul și am crezut că vom trece, ni s-a cerut să completăm două declarații. Le-am completat și am tot așteptat. Apoi au venit și ne-au cerut să dăm jos cutiile cu medicamente. Le-au desfăcut, le-au verificat, le-au făcut poze. În final, ne-au permis să plecăm. De-abia mai târziu ne-am gândit că poate treceam mai ușor dacă le dădeam o “atenție”.

Intrând în Ucraina, am continuat să ne rugăm. Ne așteptam să fim opriți de patrule militare. Am intrat în Cernăuți după ora 24. Străzile erau pustii. Am întâlnit un singur grup de soldați înarmați, exact pe strada unde urma să ne cazăm. Au întrebat cine suntem, ce facem și ne-au lăsat să mergem la culcare.

Pe drum, noi ne-am rugat și ne-am fi dorit să ajungem la destinație înainte de 23.00. Dar uneori rugăciunile nu ne sunt ascultate așa cum vrem noi. Tocmai pentru a persevera în dependența de Dumnezeu în mijlocul încercării.

Dimineața, pe când descărcam primul microbuz în oraș a început să sune alarma. Am rămas blocați și ne-am uitat spre localnicii care ne ajutau. Ce trebuia să facem? Am aflat că atunci când rușii lansează o rachetă, nu se știe ce oraș va lovi. Așa că alarma se pornește în mai multe localități, ca oamenii să fie pregătiți… După o scurtă așteptare, ne-am întors la lucru. Racheta se îndreptase spre un alt loc. Astfel de sunete care puteau aduce moartea au devenit o obișnuință mai ales pentru orașele din est.   

Apoi am plecat spre nord, ca să ducem ajutoare unor școli. Din loc în loc am întâlnit filtre ale armatei și bariere cu saci de nisip, sârmă ghimpată sau betoane. Am trecut peste Nistru și am ajuns în zona Ternopil.

După ce am descărcat lucrurile aduse, directoarea ne-a condus într-un tur al școlii. La intrare, pe o tablă erau postate numele orașelor de unde primiseră elevi refugiați. Aproape 80 în total. A fost impresionant. Doamna ne-a spus și că fratele ei este în armată și trăiește cu teama că îl va pierde.

Apoi am vizitat subsolul școlii, care urmează să fie transformat în adăpost anti-bombe. Saltelele, păturile și pernele aduse de noi vor echipa acest adăpost. Acolo, elevii vor trebui să ajungă în maxim 6 minute din momentul pornirii unei alarme. Am ajuns și la fosta bucătărie a școlii, transformată în croitorie unde sunt confecționate obiecte de îmbrăcăminte pentru militari.

Pe străzile mai multor localități am observat postere de genul “Slavă lui Dumnezeu! Cinste militarilor!” Cu siguranță există în spate și interese politice/naționaliste, dar m-am întrebat dacă autoritățile române ar face apel la divinitate într-o situație similară.

În Cernăuți, am echipat încă o școală cu diferite rechizite, medicamente, alimente și produse sanitare. Și am revăzut-o pe Mira, o ucraineancă găzduită de biserica noastră timp de 3 luni. Mira ne-a pregătit o cutie de prăjituri și ne-a mulțumit pentru ajutorul acordat la Cluj.

Duminică am mers la o biserică de români de lângă Cernăuți. Ne-am închinat și ne-am rugat în limba română, bucurându-ne de părtășia spirituală cu frații români.

După ce am trecut vama în România, pe drumul de întoarcere am avut mici probleme la ambele microbuze. Le-am rezolvat și ne-am bucurat că nu s-au întâmplat pe când eram în Ucraina.

Am ajuns seara târziu în Cluj, obosiți dar fericiți că am reușit să transmitem o mică mângâiere și binecuvântare unor oameni care momentan trec prin suferință.

𝐔𝐧 𝐚𝐜𝐭 𝐝𝐞 𝐬𝐥𝐮𝐣𝐢𝐫𝐞 𝐢̂𝐧 𝟕 𝐩𝐚𝐬̧𝐢

La începutul ultimei Sale Cine cu ucenicii, Mântuitorul Hristos a spălat picioarele acestora, printr-un act de smerenie, dragoste și slujire care a constat în 7 paşi:

1. 𝑺-𝒂 𝒓𝒊𝒅𝒊𝒄𝒂𝒕 𝒅𝒆 𝒍𝒂 𝒎𝒂𝒔𝒂̆. Pentru a spăla picioarele, a fost nevoie ca mai întâi să se ridice de la masă. Primul pas în slujire începe printr-o hotărâre de a părăsi locul comfortabil în care te găsești.

2. 𝑺-𝒂 𝒅𝒆𝒛𝒃𝒓𝒂̆𝒄𝒂𝒕 𝒅𝒆 𝒉𝒂𝒊𝒏𝒆. Arată asumarea Lui de a nu face lucrurile pe jumătate. Peste câteva ore aceste haine urmau să fie smulse de soldaţii romani. Acum, și le dă jos de bunăvoie.

3. 𝑨 𝒍𝒖𝒂𝒕 𝒖𝒏 𝒔̧𝒕𝒆𝒓𝒈𝒂𝒓. Ştergarul reprezenta simbolul pentru slujirea unui rob. Acest pas ne indică smerenia lui.

4. 𝑺-𝒂 𝒊̂𝒏𝒄𝒊𝒏𝒔 𝒄𝒖 𝒔̧𝒕𝒆𝒓𝒈𝒂𝒓𝒖𝒍. A lăsat o imagine pe care ucenicii și-au amintit-o peste ani.  M𝑎̆𝑐𝑎𝑟 𝑐𝑎̆ 𝑎𝑣𝑒𝑎 𝑐ℎ𝑖𝑝𝑢𝑙 𝑙𝑢𝑖 𝐷umne𝑧𝑒𝑢, t𝑜𝑡𝑢𝑠̧𝑖… 𝑆–𝑎 𝑑𝑒𝑧𝑏𝑟𝑎̆𝑐𝑎𝑡 𝑝𝑒 𝑆𝑖𝑛𝑒 𝐼̂𝑛𝑠𝑢𝑠̧𝑖 𝑠̧𝑖 𝑎 𝑙𝑢𝑎𝑡 𝑢𝑛 𝑐ℎ𝑖𝑝 𝑑𝑒 𝑟𝑜𝑏. Filipeni 2:6-7

5. 𝑨 𝒕𝒖𝒓𝒏𝒂𝒕 𝒂𝒑𝒂̆ 𝒊̂𝒏𝒕𝒓-𝒖𝒏 𝒍𝒊𝒈𝒉𝒆𝒂𝒏. Nu a turnat apă de băut într-o cană, cum ar fi făcut ucenicii. Ci a folosit 𝑙𝑖𝑔ℎ𝑒𝑎𝑛𝑢𝑙, un obiect destinat pentru spălare.  

6. 𝑨 𝒔𝒑𝒂̆𝒍𝒂𝒕 𝒑𝒊𝒄𝒊𝒐𝒂𝒓𝒆𝒍𝒆 𝒖𝒄𝒆𝒏𝒊𝒄𝒊𝒍𝒐𝒓. A făcut acest lucru în ciuda poziţiei Sale de Stăpân şi Învăţător. Vehemenţa opoziției apostolului Petru arată că o astfel de slujire era de neimaginat. Niciun alt învățător nu ar fi procedat la fel.   

7. 𝑨 𝒔̧𝒕𝒆𝒓𝒔 𝒑𝒊𝒄𝒊𝒐𝒂𝒓𝒆𝒍𝒆 𝒍𝒐𝒓 𝒄𝒖 𝒔̧𝒕𝒆𝒓𝒈𝒂𝒓𝒖𝒍. Prin care a demonstrat că a fost gata să ducă capăt ce a început. Nu doar a spălat picioarele, ci le-a şi curăţat. I-a iubit pe ucenici până la capăt.

Șapte paşi făcuţi de Isus, care ne invită să-I urmăm modelul de slujire: Dacă Eu, Domnul şi Învăţătorul vostru v-am spălat picioarele, şi voi sunteţi datori să vă spălaţi picioarele unii altora.

Astăzi nu mai este nevoie să ne curăţăm picioarele unii altora în mod fizic. Nu umblăm pe uliţe murdare, ci avem străzi asfaltate, maşini și pantofi moderni. Dar totuși, îi putem sluji pe cei de lângă noi cu atitudinea Mântuitorului. Cum?

1. Începem cu o decizie de a ne „𝒓𝒊𝒅𝒊𝒄𝒂 𝒅𝒆 𝒍𝒂 𝒎𝒂𝒔𝒂̆”, din locul nostru comfortabil. Ceea ce nu e uşor. Primul pas în slujire presupune să pleci din locul călduț, în care te-ai obișnuit.

2. Apoi, ne „𝒊̂𝒏𝒄𝒊𝒏𝒈𝒆𝒎 𝒄𝒖 𝒔̧𝒕𝒆𝒓𝒈𝒂𝒓𝒖𝒍 𝒅𝒆 𝒓𝒐𝒃”, pentru a sluji ca și Hristos. Când slujești, contează și atitudinea cu care o faci. Ne apropiem de ceilalți oameni cu smerenie.

3. Practicăm slujiri echivalente „𝒔𝒑𝒂̆𝒍𝒂̆𝒓𝒊𝒊 𝒑𝒊𝒄𝒊𝒐𝒂𝒓𝒆𝒍𝒐𝒓”. Conducem pe alții după modelul slujitor lăsat de Isus. Îi „iubim până la capăt” pe cei descurajaţi, mândri sau pierduți. Devenim un canal prin care Domnul își revarsă binecuvântarea spre cei în nevoie (români, ucraineni și alți oameni încercați).

Slujind pe alții, totuși nu uităm de nevoia noastră de a fi „𝒔𝒑𝒂̆𝒍𝒂𝒕̦𝒊” de Domnul Isus. Nu spunem ca Petru: „𝑵𝒊𝒄𝒊𝒐𝒅𝒂𝒕𝒂̆ 𝒏𝒖-𝒎𝒊 𝒗𝒆𝒊 𝒔𝒑𝒂̆𝒍𝒂 𝒑𝒊𝒄𝒊𝒐𝒂𝒓𝒆𝒍𝒆!” Ci dimpotrivă, ne recunoaștem nevoia de a fi curățiți de El. După cum trupul are zilnic nevoie să fie curățit, tot așa și sufletul nostru.

Meditează la cei 7 pași făcuți de Domnul nostru. Ei ne demonstrează în mod practic iubirea, slujirea şi smerenia Lui. Urmează și tu frumosul Lui act de slujire. Dar nu uita și de nevoia ta de curăţire. Nu o spălare exterioară, a trupului, ci una sufletească, a inimii. Soluția îți este oferită cu dragoste: 𝑺𝒂̂𝒏𝒈𝒆𝒍𝒆 𝒍𝒖𝒊 𝑰𝒔𝒖𝒔 𝑯𝒓𝒊𝒔𝒕𝒐𝒔, 𝑭𝒊𝒖𝒍 𝑳𝒖𝒊, 𝒏𝒆 𝒄𝒖𝒓𝒂̆𝒕̦𝒆𝒔̦𝒕𝒆 𝒅𝒆 𝒐𝒓𝒊𝒄𝒆 𝒑𝒂̆𝒄𝒂𝒕 (1 Ioan 1:7). Sărbători fericite și curate!

Eşti gata să te opreşti în timpul cursei?

David Popovici este un fenomen. În doar câteva luni, a devenit marea speranță a natației românești. Zilele trecute, el a câştigat medalia de aur în proba de 200 m liber a Campionatului European de seniori. Un rezultat incredibil pentru vârsta lui (doar 17 ani!), pentru care merită toate felicitările.  

În aceeaşi competiţie, David a înotat şi în proba de 400 m. El a condus detașat, dar s-a oprit surprinzător, după ce a parcurs 350 m (14 bazine). Numărase greșit și a crezut că cursa s-a terminat. Dar de fapt mai avea de parcurs încă două lungimi de bazin. Când a văzut că ceilalți înotători trec pe lângă el, David a pornit din nou, dar n-a mai reușit să recupereze secundele pierdute. Astfel, a pierdut şansa la medalii.

În viaţă, ne putem găsi în aceeași situație. Din cauza confuziei, a oboselii sau a descurajărilor, să ne oprim din alergarea vieţii.

Din păcate, unii se opresc definitiv. Ca în cazul unei vechi prietene care s-a sinucis de curând. Suferea de depresie şi s-a gândit că cea mai bună soluţie este să-şi încheie cursa. În urma ei au rămas un soţ îndurerat şi doi copii micuţi.

Sunt şi alţi oameni care nu fac un pas atât de tragic, dar se opresc să mai creadă în visele lor. Pentru că şi-au pierdut speranţa. Până la un moment dat, au tras tare, s-au sacrificat şi au făcut lucruri care păreau imposibile. Poate au fost aproape de biruință. Poate mai aveau doar 50 metri până la final, ca şi David Popovici. Însă, deznădăjduiţi, s-au oprit.

Pandemia aceasta, pe lângă multe alte daune pe care le provoacă, îi determină pe unii dintre noi să se oprească. În urmă cu câţiva ani, îi vedeai plini de credinţă. Manifestau compasiune faţă de aproapele lor. Trăiau la standarde înalte de moralitate. Acum însă au ajuns traumatizaţi de evenimente. Copleşiţi de ştiri negative. Au devenit cinici, răutăcioşi şi dezbinători. Entuziasmul lor a fost înlocuit de un spirit de îndoială. S-au oprit din a mai crede în bunătate. Au coborât standardele. Generozitatea a lăsat locul insensibilităţii.  

Se spune că o sportivă şi-a propus odată să înoate între două insule îndepărtate. În ziua hotărâtă, afară era ceaţă şi frig. Femeia a început să înoate, însoţită de câteva bărci. Din cauza ceții, abia zărea bărcile care o însoţeau. A înotat din greu timp de 15 ore, până ce, la un moment dat, de epuizare voia să renunţe. Mama ei se afla într-o barcă alături și a încurajat-o să continue: “Eşti aproape de mal! Nu mai ai mult”. Sportiva a mai înotat puţin, dar în cele din urmă, foarte obosită, a strigat că vrea să fie scoasă din apă. În momentul în care a urcat în barcă, şi-a ridicat privirea și a observat că ţărmul era foarte aproape. Renunţase chiar înainte să ajungă la țintă. În ziua următoare, ea a declarat la conferinţa de presă: “Tot ce vedeam înaintea mea era ceaţă… Dacă aş fi văzut ţărmul, aş fi reușit să termin cursa. Dacă aş fi văzut ţărmul, aş fi reușit să termin cursa.”

În viaţă, noi avem de alergat o cursă lungă. E un maraton, nu un sprint. Dacă ne aţintim ochii asupra finalului, vom găsi resursele necesare să depăşim obstacolele din timpul alergării. Aşa ne îndeamnă şi Scriptura: “Să alergăm cu stăruinţă în alergarea care ne stă înainte.” (Evrei 12:1)

În acelaşi timp, există situaţii în viaţă când e mai bine să te opreşti înainte de finalul cursei. Să te retragi la timp dintr-o relaţie care se dovedeşte a fi toxică. Să închizi un proiect când realizezi că e falimentar. Să te desparţi de un partener de afaceri care caută să profite de pe urma ta. Să-ţi schimbi serviciul care îţi afectează sănătatea. Să renunţi la o slujire când nu împărtăşeşti viziunea echipei.

Gândeşte-te puţin la viaţa ta… Te afli chiar acum în situaţia de a te opri dintr-o cursă? Care e cursa ta? Care sunt motivele pentru care vrei să renunţi? Ai nevoie de ajutor cu privire la decizia pe care vrei să o iei? Scrie-mi.

Cum să ne raportăm la falimentele morale ale liderilor creştini

Postare din Aprilie 2014. Scurt update despre Ravi Zacharias la final, în Ianuarie 2021. 

Weekendul trecut a scos la iveală un nou faliment moral al unui important lider evanghelic. Pastorul Bob Coy al megabisericii de 20.000 membri Calvary Chapel din Fort Laurderdale (Florida) a admis că i-a fost necredincios soției, fiind astfel nevoit să demisioneze. Potrivit celor care îl cunoșteau, se pare că acest pastor era un lider eficient, un vorbitor carismatic, și un om foarte popular. Sub conducerea sa, în doar 30 ani, această biserică a crescut de la o mână de oameni până când a devenit una din cele mai mari biserici din America.

Nu este intenția mea aici să intru în detalii de scandal cu privire la cazul de față, puteți găsi mai multe informații căutând în Internet. Întrebarea la care aș vrea să răspund însă este aceasta…

Cum ar trebui să reacționeze credincioșii în astfel de situații?

În primul rând, inima noastră ar trebui să fie îndurerată. Îndurerată pentru situația rușinoasă în care s-a așezat acest om și pentru vinovăția pe care trebuie să o simtă acum. Îndurerată pentru umilința la care va fi supusă familia lui (soție, copii, etc.) fără voia lor. Îndurerată pentru șocul, confuzia, și dezamăgirea care a cuprins pe membrii bisericii lui. Îndurerată pentru întreaga comunitate evanghelică, care primește un nou șut în fund și căreia i se vor putea arunca din nou în față cuvintele “Nici voi nu sunteți diferiţi…”

În al doilea rând, ar trebui să arătăm înțelegere și dragoste. De prea multe ori, atunci când unul dintre noi se descalifică din perspectiva Evangheliei, toți ceilalți îi întorc spatele, respingându-l cu dispreț. Dacă vrem să întoarcem înapoi “oaia rătăcită”, trebuie să îi arătăm că ne pasă de ea. Când, în loc să simtă compasiunea și sprijinul comunității de credincioşi, “oaia” se va simți dispreţuită, judecată și condamnată, atunci cel mai probabil ea se va depărta de turmă.

Tendința noastră naturală este să condamnăm cu duritate pe cei care greșesc. Cuvintele Domnului Isus “Cel care este fără de păcat să arunce primul piatra…” ar trebui însă să ne domolească avântul. M-am bucurat să aud că cei mai mulți membri ai Calvary Chapel arată înțelegere față de pastorul lor. Deși Bob Coy a greșit și față de ei, aceștia aleg să ierte şi să arate har.

În al treilea rând, deși avem înțelegere față de păcătos, nu trebuie să minimalizăm gravitatea păcatului. Nu spunem cu ușurință: “Eh, toți păcătuim, ce mare lucru…” Un adulter sau un păcat asemănător aruncă o pată pe fața Bisericii. Lui Bob Coy a fost imperios necesar să i se ceară demisia. Dacă nu aplicăm disciplina, oamenii devin dezorientați. Unii dintre noi se arată în mod naiv atât de drăguți, încât afirmă că nu avem voie să ne judecăm unii pe alții… Dar oare de ce ne-ar fi îngăduit să judecăm păcatele dezgustătoare ale homosexualilor, curvarilor, sau corupților din lume, dar nu și pe cele ale păcătoșilor din Biserică? De fapt, noi aplicăm greșit Scriptura… Apostolul Pavel spune bisericii din Corint să nu îi judecăm pe cei din lume, pentru că ei vor fi judecați de către Dumnezeu. Însă cu privire la cei ce aparţin Biserică, tot apostolul scrie că “Este de datoria noastră să judecăm pe cei dinăuntru”.

În al patrulea rând, trebuie să ne cercetăm fiecare pe noi înșine. Oare cât de nesimțitori am devenit, încât ajungem să comitem tot felul de fapte ale firii, fără să mai simțim cercetarea Duhului Sfânt? Cum e posibil ca acest om să comită infidelități în timpul săptămânii, iar duminica să predice fără nici o mustrare despre sfințenia vieții creștine? Nu știu cum sunteți voi, dar eu mă simt împovărat de fiecare dată când depistez în inima mea o dorință de înălțare, un gând murdar, o motivație nepotrivită. Însă mulți credincioși de astăzi și-au bătătorit atât de tare cugetul, încât sunt pur și simplu inconștienți de propriile fapte ale firii (care pentru alții sunt evidente).

În al cincilea rând, trebuie să veghem mult mai serios unii asupra altora. În urmă cu ceva timp, am ţinut o predică despre importanța mustrării. Studiind, am rămas surprins să văd cât de pozitivă este privită mustrarea în Biblie. De exemplu: Cel înțelept iubește mustrarea, pe când cel nebun o urăște; Mustrarea este de folos pentru sufletele noastre; Ea este o unealtă spre îndreptarea caracterului nostru. Oare câți dintre noi sunt acei oameni pe care Biblia îi numeşte înțelepți, deoarece iau seama la mustrările altora? Din păcate,  reacţia noastră obişnuită este una opusă. Ne supărăm şi ne simțim jigniți atunci când cineva ne confruntă cu privire la un păcat pe care l-am comis.

Căderea lui Bob Coy este doar una dintr-un lung șir de falimente morale ale liderilor bisericești. Fie că vorbim de Biserica Catolică, de cea Ortodoxă sau de cea Evanghelică, nu trebuie să privim la liderii noștri ca la niște super-eroi cu puteri speciale, care nu ne vor dezamăgi niciodată. Cu siguranță nu va trece mult timp până vom auzi despre alte falimente și scandaluri… Ce ne rămâne de făcut, este să nu lăsăm ca aceste dezamăgiri să afecteze tăria credinței noastre. Și, ca tot românul, să personalizăm zicala populară: „Eu fac ce spune popa, nu ce face popa….”

Update 01.01.2021: După cum am anticipat acum 6 ani în încheierea acestei postări, între timp am avut parte de o mulţime de eşecuri morale ale unor conducători creştini renumiţi. Ultimul în această listă, în mod surprinzător, este apologetul Ravi Zacharias. Un raport comandat de organizaţia fondată de el (RZIM) confirmă veridicitatea acuzaţiilor de abuz sexual asupra unor angajate ale unui salon de masaj, timp de mai mulţi ani. Această veste ne provoacă durere, dar în acelaşi timp ar trebui să ne îndemne la veghere. Dacă s-a întâmplat unor credincioşi puternici, care au umblat zeci de ani cu Domnul, ni se poate întâmpla şi nouă. Doamne, ai milă de noi. 

“Super-spiritualii” de lângă noi

O biserică ar trebui să fie un loc sănătos, în care cei care îi trec pragul să se simtă în siguranţă. Şi totuşi, întâlnim adesea adunări locale divizate şi credincioşi care au fost răniţi datorită influenţei unor „super-spirituali”. Puţine lucruri pot fi mai dăunătoare pentru o congregaţie decât un „super-spiritual” care manifestă lipsă de caracter.  

Cine sunt „super-spiritualii”? Care sunt semnele după care îi poţi recunoaşte? Nu e uşor să îi caracterizezi, deoarece nu sunt toţi la fel. Unii îţi aruncă în faţă versete biblice pentru a te corecta. Alţii caută să te impresioneze cu experienţe sau revelaţii deosebite. Unii sunt sinceri şi mai puţin periculoşi. Alţii sunt mândri, iar satan îi foloseşte ca să producă dezbinare.

Unui „super-spiritual” i se vor aplica măcar câteva din descrierile de mai jos:

1. Se crede mai spiritual decât majoritatea credincioşilor

„Super-spiritualii” şi-au stabilit anumite criterii pe baza cărora evaluează cine este şi cine nu este duhovnicesc. De obicei, aceste criterii au la bază o interpretare strictă a Legii. Poate nu vă surprinde, dar un „super-spiritual” consideră că el împlinește aceste standarde. Dar nu şi majoritatea oamenilor din jurul său. Nu, ceilalţi oameni sunt lumești. Nu pot avea aceeaşi înțelegere duhovnicească profundă ca a lui/ei.  

Pentru crezurile lor, ei sunt mereu gata de luptă, indiferent de costuri. Sunt vocali în a condamna pe alţii care au păreri diferite. Datorită stilului lor combativ, îi vei găsi în mijlocul luptelor care produc divizări în biserici.   

2. Îi este greu să se supună autorităţilor.

„Super-spiritualii” sunt de obicei persoane mândre. Ei se cred mai spirituali şi mai dăruiţi inclusiv decât liderii lor duhovniceşti. Nu sunt învăţabili, deoarece cred că deja cunosc adevărul. Cum ar putea fi ei îndreptaţi sau învăţaţi de cineva care nu este la fel de aproape de Dumnezeu ca şi ei?

Datorită rezistenţei pe care o întâmpină, ei nu sunt foarte ataşaţi de biserica locală. Pe mulți îi vei găsi vizitând mai multe adunări, în căutare de credincioşi cu convingeri asemănătoare.

3. Este dur şi grabnic în a judeca pe cei din jur.  

Perspectiva lor este una fundamentalistă, bazată pe respectarea Legii. Se declară indignaţi de păcate şi de influenţa lumii care intră în biserică. Se plâng că nu se predică suficiente mesaje despre “sfinţenie” (aşa cum o definesc ei).

Manifestarea unei atitudini de superioritate face ca relaţiile „super-spiritualilor” să nu fie foarte sănătoase. Conversaţiile lor pot avea la bază un spirit negativ, în care oamenii se simt răniţi şi judecaţi. Prezenţa lor îi inhibă pe cei apropiaţi. De obicei, partenerul de viață (soț, soție) al unui astfel de om este nefericit.

4. Vede prezenţa celui rău peste tot.

Chiar şi problemele cele mai mici din viaţă (ex. am pierdut autobuzul) sunt atribuite diavolului. „Să vezi cum a lucrat satan…!” Oare chiar nu are satan lucruri mai importante de făcut decât să ne irite pe noi pentru o chestie minoră?

Adesea, „super-spiritualii” ignoră contactul cu viaţa normală, sub pretextul că sunt ocupaţi cu lucruri duhovniceşti. Unii pretind (poate fi adevărat!) că petrec mult timp în rugăciune şi se îndeletnicesc cu discipline spirituale, dar relaţiile lor sunt disfuncţionale. Ca părinţi, au tendinţa să fie ori neglijenţi ori excesiv de controlatori. Uită faptul că Isus Hristos, deşi a fost foarte spiritual, a trăit în lumea reală, interacţionând în mod sănătos cu cei din jur.

5. Depinde în mod exagerat de descoperiri, vise, semne. 

Eu cred că Dumnezeu poate folosi vise, viziuni sau alte călăuziri speciale pentru a ne vorbi. Dar acestea trebuie să fie validate prin adevărul Scripturii. Un „super-spiritual” găseşte un verset (de obicei scos din context) potrivit pentru orice situaţie.

În pandemie, el ţi-a spus că Dumnezeu nu va lăsa pe cel neprihănit să se îmbolnăvescă de Covid. Chiar 10.000 să cadă la dreapta sa. Tot el te-a avertizat de uneltirile lui Soros, tehnologia 5G, cipul implantat sau faptul că trăim sfârşitul veacurilor.  

Dacă avem în jurul nostru astfel de „super-spirituali”, cum ar trebui să ne raportăm la ei?

Mai întâi, ar trebui să ne examinăm pe noi înşine. Să nu-i judecăm prea repede. Oare nu există şi în noi o sămânţă a unei atitudini similare? Dacă da, să scoatem mai întâi bârna din ochiul nostru, înainte de a putea scoate paiul din ochiul celuilalt.

Apoi, „super-spiritualii” ar trebui iubiţi. Ceea ce nu e uşor. Din cauza atitudinii lor critice, nu mulţi se înghesuie să-i iubească. În ciuda siguranţei de sine pe care o afişează, multora dintre ei le lipsesc afirmarea şi dragostea. Poate nu au primit suficientă iubire când au fost mici, poate unii chiar au fost abuzaţi. Şi astfel au ajuns să posede un deficit emoţional care îi determină să caute atenţia altor oameni, ca să-i impresioneze.   

În al treilea rând, ei trebuie şi îndreptaţi. Cineva trebuie să le spună că în creştinism nu cunoaşterea Legii ci dragostea este aspectul central. Că harul aduce mântuire, iar nu legea. Că vameşul păcătos s-a coborât de la Templu neprihănit, iar nu fariseul care se îndreptăţea (Luca 18:9-14).

În ultimul rând, ei trebuie motivaţi să devină „super-spirituali” buni. Adică, dacă oricum caută să fie zeloţi, atunci să îi întreacă pe alţii prin faptele lor bune. Să fie radicali în dragoste, smerenie şi pocăinţă. Să se lase transformaţi din „fii ai tunetului” în „apostoli ai iubirii”.  

În concluzie, aveţi grijă ce faceţi cu „super-spiritualii” de lângă voi. Dacă vă sunt prieteni, învăţaţi să-i acceptaţi, să-i iubiţi, dar şi să-i confruntaţi. Dacă le sunteţi lideri, nu le daţi prea mult spaţiu de manevră. Nu-i implicaţi în slujiri duhovniceşti importante înainte de a se vindeca. Altfel, s-ar putea să regretaţi și să trebuiască să reparați după ei pagubele pe care le vor produce!

Dumnezeu ar putea opri pandemia…

În cei 3 ani cât a trăit pe pământ, Mântuitorul Hristos

…ar fi putut rezolva problema sărăciei.

…ar fi putut reforma sistemul politic.

…ar fi putut îmbunătăți sistemul sanitar.

…ar fi putut construi cămine pentru orfani și văduve.

Și totuși, n-a făcut-o.

De ce?

Pentru că scopul Lui principal a fost altul.

E uimitor câte lucruri bune și de folos nu a făcut Isus. Cu puterea pe care o deţinea, ar fi avut cu siguranţă succes în orice proiect ar fi inițiat.

El a vindecat bolnavii, a mustrat bogații, a îngrijit de cei nevoiași, a dat învățătură în domeniul echității sociale. Și totuși, El a ştiut că obiectivul principal al misiunii Sale era altul.

Mai mult decât orice, El a urmărit transformarea din interior a inimilor oamenilor. Sau, în cuvintele Sale, …Fiul omului a venit să caute și să mântuiască ce era pierdut (Luca 19:10).

La fel şi astăzi. Privesc la tot ce se întâmplă în lumea noastră și ştiu că Dumnezeu

… ar putea opri șoferul băut care nu apucă să frâneze şi accidentează un copil care circula regulamentar.

… ar putea stinge incendiul din spital, care conduce la moartea unor bolnavi.

… ar putea schimba liderii corupţi, din pricina cărora creşte sărăcia în ţară.

… şi da, Dumnezeu ar putea opri într-o fracțiune de secundă pandemia provocată de coronavirus.

Și totuși, nu o face.

De ce?  

Pentru că scopul Lui principal este altul.

Lui îi pasă de pietonii nevinovaţi, de bolnavi, de săraci… Lui îi pasă de toți cei care suferă. De fapt, El intervine adesea în ajutorul lor, mai ales a celor credincioşi, în mod individual.

Dar El știe că în lumea noastră decăzută, dintre sutele de nevoi existente, există una care este mult mai importantă decât celelalte.

Mai mult decât orice, El urmăreşte transformarea din interior a inimilor oamenilor.

Până la urmă  

… dacă Dumnezeu ar opri şoferii băuţi să mai facă accidente, inima lor tot nu s-ar schimba.

… dacă El ar îndepărta liderii corupţi, inima lor tot egoistă ar fi.

Din punct de vedere teologic, aş putea spune multe despre prezenţa răului în lume, dar nu acesta este subiectul meu de acum. Creând omul, Dumnezeu şi-a asumat posibilitatea ca prin voinţa lui liberă, acesta să provoace suferinţă. Iar astăzi, în mare parte, suferinţa din lume este provocată de acţiunile egoiste şi rele ale semenilor noştri.

De ce nu oprește Dumnezeu pandemia? Cu siguranţă El are un plan, pe care noi nu-l putem cunoaşte decât în parte.

Pentru necredincioşi, suferința este o chemare de a considera invitaţia Lui din Ev. Matei 11:28: Veniți la Mine toți cei trudiți și împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă.

Pentru credincioşii din Biserică, tare mă tem că această pandemie este un test. Ce facem? Ne izolăm pentru a ne proteja SAU suntem activi, arătând compasiune pentru cei care suferă? Ne temem şi ne îngrijorăm SAU manifestăm un model de viaţă trăită cu credinţă în suveranitatea Celui Atotputernic?

Deci, de ce nu opreşte Dumnezeu pandemia? Pentru că scopul Lui principal este altul. Prin suferinţa adusă de pandemie, El urmăreşte transformarea inimii tale. Dacă planul Lui se va împlini sau nu în viaţa ta, depinde doar de alegerile pe care tu le vei face.

Cum reacționăm în fața coronavirusului? Pericolul izolării Bisericii

Ne apropiem de cel de-al 100-lea caz de infecție cu coronavirus în România. Cel mai probabil, încă din seara aceasta guvernul va decide trecerea la “scenariul nr. 3”. Până acum, reacțiile oamenilor au fost diverse. Chinezii își plâng morții. Mulți sunt disperați și privesc cu îngrijorare spre viitor. Alții însă și-au continuat implacabil viața. Poate au doar regretul că nu și-au făcut suficiente rezerve de hârtie igienică. Mai sunt și cei care fac haz de necaz, dând dovadă de creativitate și umor pe net.

În tot acest tumult, bisericile au trebuit să decidă dacă vor ține slujbe religioase în următoarele duminici. Unele au spus DA, altele vor încuraja închinarea online. Nu la acest lucru vreau să mă refer.

Ci la pericolul izolării credincioșilor, de frica coronavirusului.

Timp de 2.000 ani, atunci când o urgie a lovit umanitatea, Biserica creștină nu s-a izolat, ci s-a implicat ca un factor activ în ajutorarea celor în suferință. Fie că vorbim despre ciumele din timpul Imperiului Roman, despre ciuma bubonică din Evul Mediu, sau despre alte urgii, istoricii scot în evidență atitudinea jertfitoare a creștinilor. Aceștia au luat în serios poruncile Domnului lor (Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți, sau Tot ce voiți să vă facă oamenii, faceți-le și voi la fel) și au îngrijit pe cei bolnavi, uneori cu prețul vieții lor. Rezultatul a fost uimitor: de fiecare dată, refuzul Bisericii de a se izola a condus la răspândirea creștinismului.

Ce vreau să spun? Poate că ne-am închis clădirile în care ne adunăm, dar ADEVĂRATA BISERICĂ NU POATE FI ÎNCHISĂ! Cine cunoaște măcar puțină teologie, va fi de acord cu mine că Biserica lui Dumnezeu nu este o clădire, ci sunt oamenii care o compun. Biserica este o comunitate de oameni care, deși nu se mai întâlnesc duminica pentru o vreme, sunt chemați să reprezinte Biserica, arătând compasiune pastorală față de cei în suferință.

Din păcate, teama mea este că odată cu închiderea temporară a ușilor bisericilor, cei mai mulți credincioși au intrat într-o stare de auto-protecție. Să fim cinstiți, ne este frică de moarte. Nu cred că suntem echipați să facem față acestei crize având o atitudine de biruitori; în cel mai bun caz, suntem niște supraviețuitori. Mai ales că viitorul nu sună prea bine. În țară, intrăm în scenariul 3, care va însemna noi restricții. Dacă acum ne panicăm și ne izolăm, oare cum vom reacționa atunci când (sper să nu se întâmple așa) vom începe să ne plângem și noi morții?

Avem în fața ochilor exemplul înaintașilor noștri, ca un model la care să luăm aminte. Suntem oare capabili să le călcăm pe urme? Avem curajul să ne împlinim chemarea de a fi sare și lumină, în ciuda situației de criză?

Nu este mai mare dragoste decât să-și dea cineva viaţa pentru prietenii săi (Ioan 15:13)

Așteptarea-i tare grea

Există lucruri în viață pe care le detestăm. Un astfel de lucru este așteptarea. Așteptăm un partener de viață. Așteptăm 9 luni să ni se nască un bebeluș. Așteptăm în trafic. Așteptăm la rând la KFC. Așteptăm ca tratamentul medical să își facă efectul. Așteptăm să dea rod sămânța. Parcă toată viața este o așteptare.

Cu toții am trecut pe acolo. Experiența ta nu este singulară. Așteptarea este un lucru obișnuit în viață. Este ceva natural. Atât de natural încât ți-ai dezvoltat tipare de gestionare a momentelor în care ești nevoit să aștepți.

Fie că îți place sau nu, așteptarea este un lucru obișnuit și în domeniul spiritual. Ai înălțat o rugăciune și aștepți. Aștepți ca Dumnezeu să-ți răspundă. Tu știi că El este credincios și ai încredere că va lucra. Și totuși, poate fi teribil de dificil să aștepți.

De ce durează atât? De ce nu îmi răspunde X la cererea pe care i-am adresat-o? De ce nu îmi răspunde mai repede Dumnezeu? De ce pare că nu se întâmplă nimic?

În timp ce aștepți, este esențial să ai răbdare. Dar hai să fim sinceri, foarte puțini dintre noi sunt cu adevărat răbdători. Uităm că Biblia ne cere ca atunci când așteptăm să manifestăm “răbdare”, “îndelungă răbdare”, și chiar “răbdarea sfinților”.

Despre Avraam se spune că “a așteptat cu răbdare și a primit ce i s-a promis” (Evrei 6:15). Oare tu cum stai cu răbdarea în perioadele de așteptare?

Deși nu ne place, așteptarea poate fi benefică. Proorocul Ieremia ne confirmă în cartea Plângerilor: “Bine este să aștepți în tăcere ajutorul Domnului” (3:26). Chiar așa? La ce-o fi bună așteptarea? În esență, ea ne aduce aminte că nu noi suntem în control. Ne învață că Dumnezeu lucrează chiar și fără ca noi să contribuim cu ceva în mod activ. Ea ne oferă astfel posibilitatea de a ne dezvolta sufletește.

În cele din urmă, trebuie să privim așteptarea ca un test al încrederii noastre în Dumnezeu. Toți oamenii credincioși din Biblie au trebuit să aștepte. Printre aceștia, Avraam și Ana care au așteptat ani întregi nașterea unui copil. Iosif a așteptat să iasă din închisoare. David a așteptat până să devină împărat. Nu le-a fost ușor. De fapt, circumstanțele lor au fost mult mai dificile decât majoritatea celor de care ne plângem noi astăzi.

Și atunci, întreabă-te: Cum reacționez când sunt forțat să aștept? Devin neliniștit? Nerăbdător? Iritat? Plictisit?

Amintește-ți de cuvintele împăratului Solomon din Proverbe 10:28: “Așteptarea celor neprihăniți nu va fi decât bucurie”. Cei care așteaptă cu răbdare vor fi răsplătiți. Așa că… data viitoare când va trebui să aștepți, cum îți propui să reacționezi?

Nominalismul religios la români- o explicaţie pentru rezultatul Referendumului

E vremea să spunem lucrurilor pe nume. Pe mulţi dintre noi, Referendumul recent ne-a trezit la realitate. Deşi România este o ţară majoritar creştină, creştinismul nu ocupă un loc central în viaţa celor mai multor români.

De fapt, în marea lor majoritate, românii sunt creştini NOMINALI.

În urmă cu câțiva ani, participând la un curs despre religiile lumii, mi-a fost prezentat conceptul de nominalism religios. Acesta presupune identificarea la un nivel superficial (exterior) cu religia din care faci parte, dar fără a avea implicații interioare, de transformare a inimii în sensul propovăduit de acea religie.

Fenomenul nominalismului este prezent în cadrul fiecărei expresii religioase. Astfel…

Există musulmani nominali. Aceștia sunt atașați de islam din punct de vedere cultural şi practică (o parte din) ritualurile islamice, dar în viața de zi cu zi sunt mai degrabă influențați de cultura seculară. Ei se declară musulmani. Dar de fapt sunt musulmani cu numele.

Există iudei nominali. Aceștia se identifică cu iudaismul, dar în rest adoptă crezuri şi practici (post)moderne. Ei participă rar la serviciile religioase din sinagogă, nu ţin Sabatul, şi nu mănâncă doar hrană kosher. Totuşi, ei se declară iudei. Dar de fapt sunt iudei cu numele.

Există budiști nominali. Ei pot să adere în parte la învăţăturile şi practicile budiste, dar fără să adopte întreaga perspectivă de viaţă pe care această religie este întemeiată. Ei se declară budişti. Dar de fapt sunt budiști cu numele.

Desigur, există şi CREŞTINI NOMINALI. Aceștia se declară religioşi şi se identifică cu o denominaţiune creştină. Mai des sau mai rar, ei merg la biserică (nominalismul explică de ce într-o ţară cu 90% creştini doar 20%  frecventează biserica). Ei se declară creştini. Dar de fapt sunt creştini cu numele.

Pentru creștinii nominali, a fi religios este o etichetă. Ei se consideră creștini deoarece trăiesc într-o ţară creștină. Şi au fost botezați în Biserică. Creștinismul pentru ei înseamnă acceptarea unui set minimal de precepte bisericești. Ei au icoane în casă, au cruciulițe pentru adus noroc în mașină, îşi fac semnul crucii când trec pe lângă biserică şi oferă pomeni în beneficiul celor morţi.

Doar că… Creștinii nominali nu sunt gata să facă schimbări în domeniul moralității lor. Ei nu se implică prin slujire în viața bisericească. Nu plătesc prețul de a sta în rugăciune sau a citi Biblia, cu scopul de a dezvolta relația lor cu Dumnezeu şi a deveni mai duhovnicești. De fapt, ei selectează dintre cerinţele creștinismului doar pe acelea care le convin.

Acesta este creștinismul nominal. Este un creștinism uşor, care nu te costă prea mult. Care caută obţinerea unei vieți confortabile. Care nu conduce la o transformare duhovnicească a vieţii. Care nu e gata să renunţe la plăcerile personale. Şi care ignoră faptul că pentru Domnul Isus adevărata ucenicie înseamnă a-ţi lua crucea, a te lepăda de sine şi a-L urma pe El.

După cum există mulţi creştini nominali în Statele Unite şi în toată Europa, acelaşi lucru se poate spune şi despre România. Într-o ţară cu 98% creştini declaraţi, estimarea mea este că cel puţin trei sferturi din populaţie este formată din creştini nominali. Existenţa lor ne oferă una din explicaţiile posibile pentru participarea slabă la Referendumul pentru familia tradițională. În timp ce unii au tras concluzia că Referendumul ne-a relevat faptul că România nu este o ţară creștină, eu cred că acesta ne-a demonstrat că în România cei mai mulți creştini sunt nominali. Aceştia se identifică cultural cu religia din ţara noastră (“M-am născut în România, deci sunt creştin ortodox”), însă în viaţa de zi cu zi nu simt nicio vinovăție atunci când încalcă învățăturile biblice. Cei mai mulți dintre ei sunt ignoranți din punct de vedere biblic şi adoptă tot felul de superstiții. Astfel, poziționarea lor faţă de familie şi homosexualitate este mai degrabă influenţată de conceptul de toleranță promovat de umanismul modern decât de perspectiva Scripturii.

Fenomenul nominalismului este unul în creştere, ceea ce nu ne poate bucura. El este un pericol chiar şi pentru cei  dedicați în credinţa lor, deoarece îi ispiteşte să se transforme din creştini practicanţi în spectatori care urmăresc o viață confortabilă. Treptat însă, nominalismul poate ajunge să ucidă sufletul. Cum putem să ne păzim de acest pericol? Soluţia este îmbrăţişarea Evangheliei, care (potrivit apostolului Pavel) este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea noastră. Vestea cea bună pe care ea ne-o aduce este aceea că Mântuitorul Isus a venit să ne răscumpere, nu pentru a ajunge doar creştini cu numele, ci pentru a ne asemăna tot mai mult cu El în vederea petrecerii veşniciei într-un loc în care nu va mai fi nevoie să organizăm nici un Referendum.

România, Biserica şi homosexualitatea… încotro?

Homosexualitatea nu este un lucru nou pentru România. Au existat dintotdeauna (mai mulţi sau mai puţini) homosexuali în ţara noastră. Ce avem nou de data aceasta este încercarea de a normaliza homosexualitatea.

Lupta este puternică. Umanismul secular care domină societatea europeană şi care a intrat ca un tăvălug şi peste noi, ne spune că trebuie să fim toleranţi. Asta pot să înţeleg. Dar mai face ceva. Ne redefineşte Evanghelia. Ne dictează ce ar trebui să credem. Ne trimite la colţ, pentru a ne practica credinţa doar în „cămăruţa” noastră. Practic, se dovedeşte a fi tocmai ceea ce reproşează altora (intolerant).

În acest context, una din provocările care ne stau înainte este aceea de a explica în spaţiul public ce este şi ce crede creștinismul. De exemplu, că Evanghelia este mult mai mult decât „God loves me just the way I am”.

Timp de mai mulţi ani au existat voci care au prezis că homosexualitatea va deveni un subiect de dispută pe agenda noastră publică (aşa cum s-a întâmplat deja în Statele Unite şi în Europa de Vest). Am crezut că nu vom ajunge acolo. Ne-am înşelat. Avem acum curajul să discutăm despre schimbările din societate?

Da, trebuie să adresăm acest subiect. E vremea să fim proactivi. Să nu tăcem. Să aducem o mărturie a crezului nostru în spaţiul public.

Contextul nu ne este foarte prietenos. Starea culturii noastre s-a schimbat foarte mult în ultimii ani. Trăim într-o societate modernă în care oamenii sunt precondiţionaţi să îmbrăţişeze o gândire umanist seculară, iar vocea creştinismului este tot mai firavă. Păcatele preoţilor, Inchiziţia, Cruciadele şi alte abuzuri sunt aduse ca argumente pentru a blama religia şi a-i interzice orice intervenţie publică. Ni se reproşează o mulţime de lucruri. Activiştii umanişti atei îşi fac bine slujba. Suntem etichetaţi ca fiind oameni răi care se opun practicilor homosexuale. Sau persoane învechite care nu acceptă drepturile homosexualilor. Chiar şi unii creştini ne spun că nu avem voie să judecăm. Zic ei, să-L lăsăm pe Dumnezeu să judece pe cei care greşesc. Ce nu se înţelege este că aceasta nu este o judecată împotriva oamenilor (dimpotrivă, îi privim cu compasiune pe homosexuali), ci o pronunţare împotriva unei ideologii care face rău societăţii şi aduce mânia lui Dumnezeu asupra noastră.

Situaţia în care ne găsim nu este nouă. Ea se aseamănă cu cea din primul secol, din momentul apariţiei creştinismului. Şi atunci lumea era păgână şi iubitoare de plăceri. Vecinul din stânga creştinului era adesea un beţiv iar cel de la dreapta era homosexual sau bisexual. Nici atunci nu a fost un mediu prielnic pentru trăirea credinţei. Apostolul Petru ne oferă o perspectivă a contextului în care trăiau credincioşii din Asia Mică: Ajunge, în adevăr, că în trecut aţi făcut voia neamurilor şi aţi trăit în desfrânări, în pofte, în beţii, în ospeţe, în chefuri şi în slujiri idoleşti neîngăduite. De aceea se miră ei că nu alergaţi împreună cu ei la acelaşi potop de desfrâu şi vă batjocoresc. (1 Petru 3:3-5).

Observaţi că acei creştini cărora le era adresată epistola au luat parte ei înşişi în trecut la desfrânări, pofte, beţii, etc. Însă au auzit Evanghelia şi aceasta i-a scuturat cu putere. Când au crezut în Isus, viaţa lor s-a schimbat atât de mult încât au părăsit petrecerile desfrânate. Care a fost reacţia foştilor parteneri de chefuri? În loc să îi respecte pentru noul lor standard de moralitate, aceştia „i-au batjocorit”. Acelaşi lucru se întâmplă şi astăzi: cei care se poziţionează împotriva păcatului sunt batjocoriţi şi jigniţi.

În România suntem de-abia la începutul dezbaterii despre homosexualitate, însă ar trebui să simţim gravitatea acestor momente. Astăzi se poartă o bătălie culturală pentru definirea înţelesului căsătoriei. E un moment potrivit să adresăm câteva întrebări. Oare ce ne rezervă viitorul?  Va deveni situaţia credincioşilor tot mai ingrată, la presiunile Uniunii Europene şi prin hotărârile Curţii Constituţionale? Vom avea creştini concediaţi pe motiv de intoleranţă? Vor exista slujitori duhovniceşti aruncaţi în închisoare pentru refuzul de a cununa homosexuali? Vom fi obligaţi să ordinăm preoţi şi pastori homosexuali? De frica prigoanei, va începe Biserica să accepte homosexualitatea?

Nu ştiu ce va fi în viitor. Dar ştiu că acum suntem chemaţi să ne adresăm spaţiului public, prezentând perspectiva Scripturii. Dar nu oricum şi nu cu orice atitudine. Nu cu mânie sau judecată, ci cu respect şi smerenie, într-un mod care-L onorează pe Dumnezeu. Nu blamând dispreţuitor pe homosexuali, ci încercând să-i recuperăm, oferindu-le o perspectivă alternativă profundă cu privire la relaţii, dragoste, familie, şi Dumnezeu.

Rugăciunea este importantă. La fel şi traiul nostru curat. Dar putem face mai mult. Putem să ne promovăm convingerile pe Facebook, WordPress sau oriunde vom avea ocazia. Asumându-ne riscurile de rigoare. Să fim criticaţi. Să fim batjocoriţi sau chiar înjuraţi. Sau (pedeapsa majoră pentru unii) să ni se închidă contul de Facebook. E momentul ca Biserica să comunice în spaţiul public, fără să se lase intimidată.

Şi încă ceva… Trebuie să participăm la Referendum. Chiar dacă PSD-ul e cel care îl organizează. Nu suntem chiar atât de ignoranţi. Ştim că PSD-ul este ipocrit. Ştim că familia europeană din care face parte promovează drepturile homosexualilor. Ştim că premierul României a fost apostrofat la Bruxelles zilele trecute pe această temă. Ştim că PSD-ul ar fi promovat perspectiva opusă dacă ar fi obţinut câştiguri politice.

Dar cu toate că ştim aceste lucruri, vom merge la Referendum. Pentru că ne pasă de viitorul copiilor noştri şi nu vrem ca mânia lui Dumnezeu să vină asupra ţării noastre. Vom merge la Referendum şi vom spune DA pentru familia biblică (nu tradiţională, cum zic unii). Tu ce vei face?

Biserica de astăzi și adaptarea la noua generație

Conducătorii religioși de astăzi cercetează cu sârguință Scripturile și îi motivează pe credincioși să le aplice în viețile lor. Este un lucru foarte bun. La urma urmei, Biblia rămâne principala resursă pentru trăirea unei vieți evlavioase și pentru stabilirea principiilor sănătoase de lucrare.

Și totuși…

Despre fiii lui Isahar se spune că “se pricepeau în înţelegerea vremurilor şi ştiau ce trebuia să facă Israel” (1 Cronici 12:32). Aceștia erau recunoscuți pentru capacitatea lor de a analiza evenimentele cotidiene din societate și de a oferi soluții pentru generația lor.

În această privinţă, mulţi lideri spirituali de astăzi fac greșeala de a ignora cultura în care trăiesc. De ce? Pentru că Biserica a fost învățată dintotdeauna că lumea este rea. Că ea trebuie să lupte împotriva culturii și a obiceiurilor lumești şi să fie fermă în a respinge acele trenduri culturale care se opun învățăturilor Scripturii.  Astfel, unii credincioşi se împotrivesc total studierii culturii actuale (considerând-o o deprindere lumească), în timp ce alții îi neglijează importanța, deşi admit că ar putea aduce unele beneficiii.

În urmă cu mai mulţi ani, un creştin din Myanmar mi-a povestit despre eşecul pe care l-au avut la început misionarii europeni care au dus Evanghelia în această ţară budistă. Clădirea bisericii, ritualurile religioase, hainele cu care erau îmbrăcaţi, programul de închinare, cărţile de cântări, toate acestea şi multe altele au fost impuse ca o copie fidelă a originalului din Europa. Rezultatul a fost că puțini oameni s-au întors la Hristos, religia aceasta părând complet străină locuitorilor ţării. Totul s-a schimbat însă după ce misionarii creştini şi-au adaptat metodele la cultura locală (o experienţă asemănătoare a trăit şi Hudson Taylor în China).

Din păcate, există o mare confuzie cu privire la ce înseamnă să fii în lume dar să nu fii din lume (sau al lumii). Vezi exemplul bisericilor din România care interzic purtarea cravatei pe motiv că ea are o săgeată care indică spre iad. Sau al credincioşilor care se declară împotriva folosirii unui videoproiector în biserică, argumentând că Domnul Isus şi apostolii nu au folosit un astfel de echipament.

Ezitarea unor biserici în a-și adapta metodele la cultura actuală mai are o explicație: teama de a deveni o biserică “modernistă”. Este adevărat, unii din cei care au insistat să se adreseze într-un mod relevant nevoilor generației actuale au ajuns să promoveze “spectacole” de închinare în loc de servicii divine. Muzica lor este obligatoriu una contemporană, dinamică (eventual însoţită de lumini şi efecte de scenă) iar predicile sunt scurte, incluzând elemente de dezvoltare personală și evitând subiecte care deranjează ascultătorii. Principala ţintă a acestor programe pare să fie oferirea unui loc în care participanţii să se simtă confortabil iar nu experimentarea prezenţei lui Dumnezeu și transformarea vieţii prin sfințire.

Teama de a deveni prea relevanți nu ar trebui să ne oprească din încercarea de a înțelege realitățile societății moderne. O biserică poate (și trebuie) să fie în același timp atât conservatoare cât și relevantă. Cum?

În primul rând, rămânând conservatoare în ce privește învățătura biblică și chemarea creștină. În ciuda presiunilor crescânde din exterior, nu trebuie să cedăm cu privire la perspectivele biblice despre (de exemplu) căsătoriile homosexuale, ordinarea femeilor, divorț, realitatea iadului sau divinitatea lui Isus. În plus, avem o chemare sfântă care trebuie să fie susținută cu tărie. Printre reperele la care ne raportăm în ce privește datoria noastră creștină cele mai importante sunt iubirea și ascultarea de Dumnezeu, iubirea de aproape, facerea de ucenici sau zidirea Bisericii.

În același timp însă, modul (și forma) în care putem să ne împlinim această chemare nu este sfânt. Domnul Isus s-a adaptat culturii audienței Sale, transmițând adevăruri în pilde care puteau fi uşor înțelese (de exemplu din domeniul agriculturii). Nu a folosit un limbaj de lemn. Nu a susținut discursuri doctrinare teoretice, așa cum procedau rabinii. La rândul său, apostolul Pavel a căutat să fie relevant față de cei pe care îi slujea, adaptându-și mesajul cu scopul de a câștiga atât pe evrei cât și pe greci.

Trebuie să învățăm să facem diferența între ceea ce este biblic și ceea ce este cultural. Cultura societății și a bisericii diferă de la țară la țară. Între practicile bisericilor din România, Camerun, China, SUA sau Brazilia vor exista diferenţe. De ce oare atât de mulți dintre noi au impresia că cultura românească este cea mai bună și cea mai biblică?

Nu doar că cultura este diferită de la țară la țară, dar ea se schimbă de-a lungul timpului în cadrul aceleiași țări. Slujind o vreme îndelungată printre tineri, am observat că la fiecare câțiva ani generațiile se schimbă. Modul de a gândi și a acționa al tinerilor de astăzi este diferit de cel de acum 20 sau chiar 10 ani.

Evoluția din societate ar trebui să ne determine să fim mai flexibili. Să ne restructurăm acele practici care nu țin de esența Evangheliei. Nu comitem păcat dacă ne adaptăm strategiile de lucru în funcție de audiența pe care o slujim. Făcând astfel, vom reuși să răspundem mai eficient realităţilor contemporane. Un exemplu este folosirea unor strategii online corespunzătoare, cu scopul de a câștiga pe necredincioși și a informa/uceniciza pe membrii bisericii. Nu demult, un tânăr m-a întrebat uşor indignat: ”De ce biserica mea nu e deschisă la schimbări? De ce nu-mi pot dona zeciuiala printr-un click pe situl bisericii?”

Poate părea evident, dar noua generație gândeşte diferit de cea veche. Oare căutăm să o înțelegem suficient? Există între noi “fii ai lui Isahar”, care se pricep la înţelegerea vremurilor în care trăim?

Tinerii de astăzi cred tot mai puțin în instituții în general, inclusiv în cele religioase. Ei nu se mai mulțumesc să stea cuminți în bănci pentru a li se furniza informație, ci vor să vadă trăire și autenticitate.

Vestea bună este că tinerii încă privesc spre cei mai în vârstă cu scopul de a-și găsi mentori și modele de la care să învețe cum să trăiască înțelept. Întrebarea este dacă credincioșii adulți fac eforturi suficiente pentru a înțelege frământările lor. Și dacă bisericile actuale nu cumva ignoră trendurile culturale și așteptările generației moderne. Încleștați (și autojustificați) într-o abordare prea tradiționalistă, unii ajung să remarce miraţi cum li se îndepărtează tinerii. Pentru moment, ei reușesc să supraviețuiască, din pricina structurilor care au funcționat atâția ani. Viitorul însă nu sună prea bine.

Regizorul divin din culise

Nu sunt un mare amator al teatrului. Nici nu mai știu când am mers ultima dată să vizionez o piesă. Dar îmi aduc aminte că la sfârșitul reprezentației actorii au fost aplaudați. Însă nu doar actorii. Ci și mulți alți oameni pe care nu îi văzusem pe scenă. Au fost apreciați și scenograful și coregraful și machiorii și scenariștii și încă alții… Dincolo de ce a fost vizibil, o parte din acțiuni au fost realizate în spatele scenei. În culise.

Conform D.E.X., culisă= “Spațiu scenic situat în spatele decorurilor, de unde intră actorii în scenă, folosit și pentru a sugera cadrul unde se petrec sau se hotărăsc unele acțiuni dramatice la care publicul nu asistă.”

Interesant. În culise “se petrec sau se hotărăsc unele acțiuni dramatice la care publicul nu asistă.”

În lista celor care au adus o contribuție la buna desfășurare a piesei de teatru, am neglijat intenționat să îl menționez și pe regizor. De fapt, rolul lui a fost cel mai important. El cunoștea cel mai bine cum ar fi trebuit să se desfășoare piesa. Și tot el veghea ca lucrurile să se întâmple conform planului stabilit.

În timpul desfășurării unei piese de teatru, regizorul rămâne în culise. El este invizibil pentru publicul din sală. Spectatorii pot să nici nu conștientizeze existența lui. Dar faptul că el nu intră pe scenă nu înseamnă că este pasiv. De fapt, în culise se lucrează intens.

Și în viața noastră se întâmplă multe lucruri în spatele scenei. Acestea sunt realități pe care poate nu le conștientizăm deoarece sunt invizibile pentru moment.

Clipe de neliniște. Nesiguranță. Teamă. Împrejurări care ne copleșesc. Uși închise. Oameni potrivnici.

Sunt multe momente în viață în care Dumnezeu este invizibil și tăcut. Când pare absent, distant sau nepăsător. Ai răbdare. El lucrează. În spatele scenei. În culise. Mai devreme sau mai târziu vei realiza că El a plasat actorii din viața ta (și pe cei răi și pe cei buni) la locul potrivit. Când în final cortina se va ridica, vei observa că distribuția a fost perfectă, iar Regizorul din culise a fost întotdeauna în control.  Chiar dacă nu a intrat pe scenă în fiecare act.

Estera nu a înțeles motivul pentru care a rămas orfană. Mulţi ani și-a plâns părinţii de care s-a despărțit prea devreme. Până în ziua în care Marele Regizor i-a încredințat un nou rol: Cenușăreasa. Astfel, sărmana fată a devenit într-o zi soţia împăratului Persiei. Și, din acest rol, datorită acțiunilor sale curajoase, a reușit să salveze poporul evreu de la moarte.

Interesant este că în cartea Estera, numele „Dumnezeu” nu este menţionat niciodată. Dar oare a fost El absent? Nicidecum. El s-a implicat cu putere, operând din culise ca un regizor măiestru. Astăzi, în ziua de Purim evreii obișnuiesc să se costumeze pentru a celebra acele evenimente. Mulți dintre ei poartă măști, ca un semn al credinței într-un Dumnezeu care, deși nemenționat, a lucrat cu tărie din spatele scenei.

Iosif nu a înțeles motivul pentru care a fost vândut de frații săi ca sclav. Neemia nu a știut de ce a devenit slujbaş al împăratului Artaxerxe. Rut pare că a ales la întâmplare să culeagă spice de pe pământul lui Boaz, ruda ei îndepărtată.

Au trebuit să treacă mai mulți ani ca fiecare din ei să priceapă. Nimic nu a fost la întâmplare. Regizorul din spatele scenei i-a distribuit în roluri strategice. Iosif a scăpat viața familiei sale. Neemia a avut un rol determinant în reconstrucția zidurilor Ierusalimului. Pe linia genealogică a lui Rut urma să se nască împăratul David, și, ulterior, Mesia.

Dumnezeu lucrează adesea din culise. El nu intră pe scenă în fiecare act al vieții tale, deși poate ți-ai dori acest lucru. Dacă astăzi este tăcut, fii convins că El lucrează pentru ca tu să ai mâine succes în rolul în care te-a distribuit.

Fără a avea această perspectivă, vei privi cu amărăciune momentele de neîmplinire și eşec (care sunt inevitabile). Fără a avea siguranța implicării active a Regizorului Divin, vei pierde ocaziile de a recunoaște mâna Lui la lucru. Dumnezeu nu operează doar prin miracole inexplicabile. O face și prin evenimente cotidiene, cum ar fi un tată care spune copilului său “Îmi pare rău” sau un frate care decide să ierte o nedreptate comisă împotriva sa.

Dacă ai un vis de la Dumnezeu care încă nu s-a împlinit, dacă rugăciunile tale nu au primit încă răspuns, dacă eşti tentat să renunți la chemarea ta, amintește-ți de Regizorul din culise. El ți-a încredințat ție un rol unic. Datorită darurilor cu care ai fost înzestrat, tu singur poți să joci în acest rol. El a fost creat special pentru tine. Nimic nu este la întâmplare. Chiar dacă acum îl simţi pe Dumnezeu absent sau neimplicat, mai târziu vei realiza că El a fost timpul alături de tine. Continuă să-ți joci rolul cu pasiune și încredere.

Respect!

Tu ești o persoană care merită să fie respectată. Și eu sunt o persoană care merită să fie respectată. Nu pentru că am fi noi mai deosebiți decât alții. Nu pentru că am fi avut realizări speciale. Pur și simplu merităm respect deoarece suntem ființe umane, create după chipul și asemănarea lui Dumnezeu.

Din păcate, unii oameni se raportează la cei din jur într-un mod care denotă lipsă de respect. Îi tratează pe ceilalți ca pe niște copii. Uneori încearcă să manipuleze, apelând la sentimente de vinovăție ca să își atingă ținta. Alteori insistă să discute despre subiecte de care ceilalți nu sunt interesați.

Nu știu cum faceți voi, dar eu în fața unor astfel de oameni am învățat să stabilesc niște granițe. Granițele sunt niște linii imaginare care ne ajută să ne protejăm emoțional (uneori și fizic). Ele comunică celorlalți limitele în cadrul cărora au dreptul să ne trateze.

Poate că tu ești altfel, dar eu nu vreau ca cineva să țipe la mine. Nu vreau ca vreun prieten să aibă o atitudine continuu negativă și critică față de mine. Nu vreau ca vecinul să înjure de față cu copiii mei. În astfel de situații, am învățat să arăt respect dar și fermitate. Să mă adresez într-un mod asertiv, non-confruntativ. Să spun de exemplu: Prin modul în care mi-ai vorbit m-am simțit tratat fără respect. Poți să reformulezi ce ai spus?  

A-mi comunica granițele într-un mod care arată respect nu este un lucru ușor. Dar este necesar. Mie, îmi va oferi spațiul de care am nevoie pentru a mă dezvolta într-un mod sănătos și echilibrat. Celeilalte persoane îi va dărui o lecție pe care probabil nu a învățat-o până acum: anume că toți oamenii trebuie tratați cu respect.

Deși așa pare la prima vedere, scopul principal al stabilirii de granițe nu este schimbarea celorlalți. Sigur, mi-ar plăcea ca oamenii să devină mai blânzi, mai iubitori, mai morali. Știu însă că un astfel de demers este dificil. În realitate, puși în fața unor granițe, oamenii au reacții emoționale. Mulți se supără. Devin mânioși. Trec la amenințări. Te părăsesc în mijlocul conversației (așa mi s-a întâmplat zilele trecute când am spus cuiva că am fost deranjat de modul în care vorbea).

De fapt, comunicarea unor granițe este o formă de auto-respect. Este o dedicare de a nu permite unei alte persoane să dețină controlul asupra faptelor și emoțiilor mele. Este un răspuns calm pe care eu îl aleg în ciuda presiunilor și manifestărilor furtunoase ale altora.

S-ar putea ca o astfel de acțiune să ți se pară egoistă. Dar ține minte că uneori dragostea ne cere să spunem NU celor pe care îi iubim. Este oare păcat să spui NU cuiva care trece peste limitele permise într-un mod care poate deveni dăunător?

Tu ești o persoană care merită să fie respectată. Dacă nu ai făcut-o până acum, sfatul meu este să începi să îți creezi granițe peste care alții să știe că nu pot trece. Comunică-le cu blândețe dar într-un mod ferm. Și nu uita că și tu la rândul tău trebuie să arăți respect altora. Fii sensibil față de limitele pe care ei ți le impun.

De Crăciun, oferă speranță celor din jur

Predicile pe care le auzim de Crăciun au cel mai adesea o notă foarte pozitivă: trebuie să ne bucurăm, s-a născut Mesia, îngerii cântă maiestuos, păstorii exultă, magii se închină, toți suntem fericiți pentru că acum mântuirea este posibilă.

Abordăm însă foarte puțin aspectele mai triste din perioada Crăciunului. De fapt, atât în Evanghelii cât și în viața de zi cu zi, de Crăciun se întâmplă și tragedii. Pe care le ignorăm. De ce? Poate pentru că de sărbători trebuie să fim cu toții fericiți.

1. Crăciunul poate însemna mult stres, neliniște sau alergare

Pentru fiecare dintre noi, pregătirile de Crăciun presupun multă alergare. Petrecem mult timp la cumpărături, gătind, decorând bradul, făcând curățenie. Și ne stresăm ca totul să fie făcut bine. Parcă nu sunt suficiente ore într-o zi. Toți cei din jur sunt grăbiți. Traficul e infernal. La supermarket nu găsim loc de parcare. Oare vom reuși să punem pe masă ceva decent? Crăciunul aduce mult stres și neliniște.

Maria și Iosif au trecut prin mai multe evenimente stresante. Gândiți-vă puțin la viața lor, înainte și după nașterea lui Isus. Mai întâi, Maria a rămas însărcinată înainte ca ei să fie căsătoriți. Cu siguranță i-a fost greu: cum să explice celorlalți că a rămas însărcinată „de la Duhul Sfânt”? Cine să o creadă? Toți au bănuit că a fost comis un păcat. Nici lui Iosif nu i-a fost ușor să ia o decizie și ar fi părăsit-o pe Maria dacă nu intervenea îngerul.

Apoi, împăratul roman a cerut ca fiecare om să se înscrie în cetatea din care provenea. Astfel, Iosif a trebuit să o ia pe Maria (însărcinată) și să plece într-o călătorie care nu era planificată, cheltuind bani care nu erau planificați.

La Betleem au parte de o altă problemă: nu mai sunt locuri la hotelul local. Nașterea este aproape, Maria trebuia să se odihnească, dar ei nu găsesc un loc de poposire… decât într-un grajd. În final, Maria naște într-o iesle (în condiții neigienice).

Pare că totul se liniștește acum. Dar după un timp un înger îi apare lui Iosif și îl grăbește să plece împreună cu Pruncul și cu Maria în Egipt, deoarece Irod caută să-i omoare. Oh, când o să se termine totul? Doamne, nu poți să-i dai o boală lui Irod și să ne scapi de el? De ce trebuie să fugim? Cum să ne descurcăm la drum cu un copil mic?

 

2. Crăciunul poate aduce multă durere

Există o presiune pe care o simțim cu toții: de Crăciun trebuie să fim fericiți! Dar ce te faci cu cei pentru care perioada sărbătorilor este dureroasă? Sunt mulți cei care și în acest an se vor simți singuri de Crăciun: necăsătoriți care au trecut de 35-40 ani, divorțați, văduvi, deținuți, sau cei ai căror membri de familie sunt plecați din țară. Statisticile ne spun că datorită sentimentelor de singurătate rata sinuciderilor crește în apropierea Crăciunului. Tuturor acestora li se va ura „Sărbători Fericite”, dar în inima lor s-ar putea să se regăsească mai multă durere decât fericire.

Noi nu prea vorbim despre acest lucru, dar nașterea Pruncului Isus a fost asociată și cu o durere imensă. Irod a fost atât de mânios, încât a ordonat să fie uciși toți băieții sub 2 ani din Betleem și împrejurimi. Nici nu-mi pot imagina tragedia pe care au îndurat-o părinții acestor bebeluși. Cum te-ai simți dacă ți-ar fi omorât copilul sub ochii tăi, fără nici o explicație? Cu siguranță nașterea lui Isus a provocat (în mod indirect) o mare suferință.

Pentru mulți, Crăciunul aduce stres și durere. Dar,

3. Crăciunul aduce și speranță

În ciuda dificultăților pe care le-au avut de înfruntat, Iosif și Maria au simțit că Dumnezeu le-a fost alături. A trimis îngerul care le-a dat explicații sau sfaturi. Le-a călăuzit pașii spre un grajd. Le-a trimis aur prin magi, asigurându-le o deplasare sigură spre Egipt. În toate acestea, Dumnezeu i-a păzit nu ferindu-i de probleme, ci fiind alături de ei în mijlocul problemelor și furnizându-le resursele necesare.

Cu tot efortul făcut de Irod, era imposibil ca Pruncul Isus să fi murit. De ce? Pentru că Dumnezeu, în suveranitatea Sa, Îl proteja în vederea împlinirii misiunii Sale. El trebuia să crească mare, să slujească omenirii și într-o zi să își dea viața pe cruce. Moartea Lui e cea care aduce speranță și pentru cei neliniștiți și pentru cei îndurerați.

Acest mesaj ar trebui să ne încurajeze și pe noi acum, când suntem în prag de sărbători. Chiar dacă 2016 nu a adus multe binecuvântări financiare, chiar dacă avem probleme de sănătate, chiar dacă cei dragi ne sunt departe, prin Domnul Isus avem speranță: speranță pentru astăzi, speranță pentru mâine și speranță pentru veșnicie.

4. Credincioșii trebuie să ofere speranță altora

De Crăciun, în jurul nostru vor exista și oameni deznădăjduiți. Dacă ne deschidem ochii, îi vom observa. Unii vor experimenta diverse tragedii și în disperarea lor nu vor ști la cine să alerge după ajutor.  Creștinul care are speranța adusă de Cristos își va face timp să o ofere și altora.

În luna decembrie, în colaborare cu organizațiile GAIN si Alege Viața am adus bucurie în inimile a 250 copii din Chinteni, Mociu, Lunca Mureșului, Băișoara sau Cluj (Asociația Autism Transilvania). Nu am dăruit decât un mic cadou (shoebox) și un scurt îndemn biblic. Sper însă că fiecare dintre ei s-a simțit iubit măcar o clipă de Cel plin de dragoste coborât în ieslea Betleemului. A fost doar o sămânță, dar care poate într-o zi va crește și va aduce rod. Și împreună cu aceștia vom învăța și noi că am fost binecuvântați ca să fim o binecuvântare.

Crăciun Fericit!

Când Cristina ta sau David al tău ajung centrul vieții tale

Când un copil intră în viața ta, toate lucrurile se transformă.

Îți amintești cum a fost când s-a născut băiețelul sau fetița voastră? Îți mai aduci aminte cum îți tresălta inima când îi auzeai plângând?

Nașterea unui copil face ca prioritățile noastre să se schimbe. Programul părinților începe să se ajusteze după nevoile copiilor. David trebuie dus și adus de la școală. Trebuie să petreci un timp zilnic cu Cristina. Pe Sami trebuie să îl ajuți la teme. Lui Dani trebuie să îi iei lecții de engleză și fotbal, iar Mirelei lecții de pian și balet.

Chiar și numărul de bagaje de care ai nevoie în călătorie se schimbă odată cu venirea copiilor în lume. Nu vă mai ajunge o singură geantă. Vă mai trebuie încă una pentru bebeluș, plus un scaun de mașină, plus un cărucior, plus jucării și lista continuă.

În timp ce odorul lui mama și tata crește, pe nebăgate de seamă viața noastră începe să graviteze în jurul lui. Ne străduim să devenim părinți cât mai buni și depunem multe eforturi pentru a-i asigura un viitor fără griji.

Și astfel Cristina ta sau David al tău pot să devină centrul vieții tale.

Dacă ești necredincios, nu ai nici o problemă. Nu îți pui nici un fel de întrebare. Eu însă, credincios fiind, sunt pus în fața unei dileme. Dilema mea este aceasta: îl iubesc eu mai mult pe copilul meu sau pe Dumnezeu? Mă închin eu mai mult copilului meu sau lui Dumnezeu? Gravitează viața mea în jurul copilului meu sau a lui Dumnezeu?

Aceeași dilemă a experimentat-o un tată care a trăit cu aproximativ 3000 ani în urmă. Tatăl acesta avea un fiu și viața lui tindea să graviteze în jurul copilului. Dar nu putem să îl acuzăm prea tare. “Băiatul lui tata” se născuse ca urmare a unei minuni de la Dumnezeu, după o așteptare îndelungată. Soția lui era stearpă și bătrână. Omenește vorbind, orice doctor le-ar fi spus că există șanse zero pentru a avea vreun urmaș. Și totuși Dumnezeu le-a dăruit pe Isaac.

În timp, inima lui Avraam s-a lipit de băiatul lui atât de tare încât Dumnezeu a trebuit să îl pună la încercare.

Du-te pe muntele Moria și adu ca jertfă pe singurul tău fiu, pe Isaac, pe care îl iubești. Imaginați-vă ce a fost în inima lui Avraam. Era devastat. Cum să aduci ca jertfă pe unicul tău fiu, pe care îl iubești atât de mult?

Era un test despre închinare. Oare cui se închina mai mult Avraam: lui Dumnezeu sau copilului său? Oare pe cine iubea mai mult Avraam: pe Creatorul său sau pe feciorul său?

Dificilă alegere a trebuit să facă Avraam ! Dar de fapt e aceeași alegere pe care o avem de făcut și noi astăzi, ca și părinți creștini.

Cine e în centrul vieții noastre? Cristina, David, Beni, Dana… sau Dumnezeu?

Nu vă grăbiți să spuneți că Dumnezeu este pe primul loc în viața voastră.

Cunosc părinți care sunt plini de resentimente din cauza unei întâmplări în care copilul lor a fost nedreptățit de un dascăl sau a fost jignit de un alt copil. Ți se sfâșie inima când vine copilul acasă plângând. Cum și-au permis să-i producă suferință copilului meu?

Trebuie să ne întrebăm dacă nu am ajuns să dezvoltăm o prea mare sensibilitate față de copilul nostru. Ne este greu să rezistăm la presiunile lui de a căpăta ultimele gadgeturi. Îi permitem să facă lucruri la limita moralității, doar pentru că „și ceilalți o fac.” Îi învinovățim pe copiii altora dar refuzăm să acceptăm că și copilul nostru ar fi putut greși. Ajungem să ne distanțăm de alte familii din cauza neînțelegerilor dintre copii și nu împlinim porunca de a ierta din toată inima.

În plus, din pricina căutării fericirii copiilor, unii din noi ajung să frecventeze tot mai puțin activitățile bisericii. Cristina are concert de pian sau concurs de balet. David are meci de fotbal. Duminica. Dar suntem gata să facem orice pentru ei, mai ales că sunt talentați și am vrea să-și asigure un viitor. Și oricum ne-am săturat să tot căutăm argumente la plângerea lor că mersul la biserică este plictisitor.

Deși cu inima sfâșiată, Avraam a trecut testul. Nu micșorând dragostea lui pentru Isaac, ci crescând dragostea lui pentru Dumnezeu.

Soluția la dilema pe care am prezentat-o mai sus nu este să îmi iubesc copiii mai puțin. Dimpotrivă, trebuie să îi iubesc cât pot de mult. Soluția însă este să îmi măresc iubirea față de Dumnezeu. Nu copiii trebuie să fie în centrul vieții mele, nu ei sunt motivul meu de a trăi. Mă cutremur de fiecare dată când aud părinți creștini spunând copiilor lor, „Tu ești viața mea. Nu aș putea trăi fără tine.”

Fiecare dintre noi are o anumită chemare și un rol în planul lui Dumnezeu. Suntem chemați să Îl iubim  mai întâi pe El. Apoi să dăm prioritate relației cu partenerul. Și abia apoi vin copiii. Ei sunt extrem de importanți și ne-au fost încredințați ca să-i iubim și să le purtăm de grijă. Dar nu să facem din ei niște idoli.

Atenție la ispitirile estivale

Am intrat de curând într-o perioadă specială a anului, în care unii deja se bucură de felurite atracții estivale cum ar fi concedii, vacanțe, sejururi, piscine, litoraluri, ștranduri, băi termale și altele asemănătoare.

În timp ce vă pregătiți să decolați spre următoarea distracție de vară, permiteți-mi să vă atrag atenția asupra importanței păstrării curăției sexuale, atât la nivel de minte cât și la nivel de trup.

Unii veți răspunde imediat, Lasă-mă în pace, vreau să mă distrez. Doar pentru asta merg în concediu. La urma urmei, ce-i frumos și lui Dumnezeu îi place. 

Dacă gândești astfel și ești necredincios, treaba ta. Fă cum vrei. Dacă ești însă credincios, vreau să îți aduc aminte că un creștin este creștin și la piscină. Un creștin îl reprezintă pe Cristos și pe litoral.

Astfel, căldura din timpul verii face ca multe femei să se îmbrace într-un mod care este provocator pentru bărbații care caută puritatea sexuală. Dacă tentațiile pot fi mari pe stradă, cu atât mai mult pe plajă.

Noi nu putem aduce prea multe schimbări în ce privește indecența celor din “lume”, dar avem capacitatea să ne păzim propria inimă și proprii ochi.

Iată câteva sugestii pentru cei care vor să-și păstreze curăția în timpul verii, în contextul concediilor, în locuri în care se poartă ținute provocatoare.

Pentru bărbați

Domnul Isus a spus odată că dacă cineva “se uită la o femeie ca să o poftească a și preacurvit cu ea în inima lui” (Matei 5:28). Poate consideri că aceste cuvinte nu se aplică și concediului tău la Marea Neagră. Greșești.

De aceea, alege cu grijă locul în care îți vei petrece vacanța. Dacă știi că într-o anumită locație femeile umblă mai mult dezbrăcate decât îmbrăcate, atunci evită acel loc.

Înainte de plecarea în concediu, roagă-te. Mai ales dacă știi că ești slab în fața ispitelor. Roagă-te pentru putere, pentru a-ți păstra inima curată. Fii gata să Îl chemi pe Dumnezeu în ajutor ori de câte ori simți că tentația este prea puternică.

Apoi, memorează câteva versete pe care să le poți reproduce când ești ispitit. Psalmistul spunea că strângerea Cuvântului în inima lui îl ajută în lupta împotriva păcatului (Psalm 119:11). Un verset pe care îl poți memora este următorul: Voia lui Dumnezeu este sfințirea voastră: să vă feriți de curvie (1 Tesaloniceni 4:3).

Pe plajă, printre alte atracții seducătoare, o influență negativă asupra ta o pot avea și cântecele difuzate la volum maxim. De aceea, din când în când ascultă muzică creștină la căști. Ia cu tine pe plajă și o carte creștină. Cărțile și cântările cu mesaj spiritual te pot ajuta să te concentrezi într-o altă direcție și astfel să nu dai curs gândurilor murdare.

Dacă familia ta este cu tine, joacă-te cu copii, comunică cu ei, veghează-i. Găsește-ți alte lucruri de făcut încât să nu trebuiască să privești continuu în jur, mai ales în direcții în care știi că vei fi ademenit.

Pentru femei

Sfatul meu este să vă îmbrăcați cu decență, atât pe stradă cât și la plajă. Încercați să purtați o ținută care să conducă spre cât mai puține gânduri păcătoase în cei din jur. Știu că veți spune că problema este în primul rând a bărbaților și că e responsabilitatea lor să își țină în frâu imaginația. Aveți dreptate. Dar în același timp avem datoria să nu devenim o piatră de poticnire pentru fratele nostru, printr-un comportament public senzual.

În călătoriile mele prin Asia, întotdeauna am apreciat modul în care se îmbrăcau la plajă fetele creștine locale. Costumul lor de baie era dintr-o piesă, adesea fiind însoțit de un tricou sau un pantalon scurt pe deasupra.

Știu, noi trăim într-o altă cultură, în care valorile sunt diferite. Și totuși, dacă vreți să impresionați prin ceva, etalați mai degrabă o personalitate pozitivă și evlavioasă decât calitățile voastre trupești.

 În final, dacă ai ajuns până la capăt cu citirea acestei postări, îți mulțumesc. Ca răsplată, înalț o rugăciune pentru tine. În timp ce te vei bucura de beneficiile soarelui și apei, caută să lupți pentru curăția inimii, aducându-ți aminte că privirea plină de poftă poate fi ținută sub control.  

Cum să reacționezi față de cei care părăsesc Biserica?

Se întâmplă un lucru trist. Întâlnesc tot mai mulți oameni care părăsesc Biserica. Unii, este adevărat, se transferă la o altă biserică locală, cu nădejdea unei experiențe viitoare mai pozitive. Alții însă renunță la credință. Când sunt întrebați de motivația deciziei lor, ei împărtășesc de obicei experiențe dureroase, argumente științifico-filozofice sau incapacitatea de a trăi la un standard moral înalt.

Cine sunt aceștia?

• Un licean care a ajuns la concluzia că evoluționismul are baze științifice mai solide decât creștinismul
• Un student care a crescut în biserică, a fost dus la școala duminicală, a recitat poezii în adunare, dar nu a rezistat atracțiilor și plăcerilor lumești
• Un tânăr dezamăgit de ipocrizia pe care a văzut-o în jurul lui (creștini care nu trăiau la standardele pe care le predicau)
• Un adult care a fost rănit de prietenii săi creștini egoiști

Sau mulți alții. Care declară că experiențele lor negative le-au subminat credința în Biserică și în cele din urmă în Dumnezeu.

Cred că cei mai mulți dintre noi au cunoscut credincioși care au părăsit credința. Poate știm pe cineva care e gata să o facă chiar acum. Cum ar fi cel mai bine să răspunzi într-o astfel de situație?

1. Ascultă-i și caută să-i înțelegi

Tendința noastră va fi să le predicăm. Să le spunem cât de greșită este decizia lor și cât de rău vor ajunge. Să le cităm versete din Biblie.

Să nu uităm însă că unii dintre ei vor fi fost crescuți în familii de credincioși. Au mers la o școală creștină. Au participat la tabere biblice de vară. Au memorat versete. Ei știu că Isus a venit să moară pentru păcatele lor. Ei știu că El vrea să le dea o viață din belșug. Și deși știu toate acestea, au ales să dea înapoi de la calea credinței.

Pentru că ei cunosc toate acestea lucruri, urechea le va fi închisă la predicile tale. Mai degrabă ar avea nevoie de cineva să îi asculte. S-ar putea ca în mintea lor decizia luată să fi părut logică și necesară. Au petrecut săptămâni, luni sau chiar ani înainte de a face acest pas. Nu le-a fost ușor.

În loc să le recităm amenințător pasaje din Scriptură, mai degrabă să încercăm să îi ascultăm și să înțelegem ce s-a întâmplat. Cum s-a ajuns aici? Este vorba despre experiențe dureroase? Sau despre nelămuriri la nivel doctrinar? Care ar trebui să fie pașii următori?

2. Nu îi privi ca pe niște dușmani

De-a lungul anilor, am văzut numeroși tineri care au început să umble pe calea credinței pentru ca mai târziu să se abată de la ea. Fiecare caz este o reamintire că în jurul nostru se poartă o bătălie spirituală pentru sufletele oamenilor. Cei ce pleacă din Biserică nu sunt dușmanii noștri. Sunt mai degrabă victime ale celui rău.

Mulți dintre ei sunt oameni care au fost răniți. Au trecut prin experiențe dureroase. Le-a murit un copil. Un prieten a căpătat o boală incurabilă. Fata le-a fost violată. Ei ajung să se întrebe, “Cum poate un Dumnezeu iubitor și atotputernic să permită atâta suferință în lume?”- și nu sunt mulțumiți de răspunsurile primite.

Umblarea pe calea lui Dumnezeu presupune plătirea unui preț pe care unii nu sunt gata să îl acorde. Văzând comportamentul lor și auzind cuvintele lor, vei fi ispitit să te superi, să îi socotești ca pe niște dușmani care te-au trădat. Caută însă să reacționezi diferit, arătând compasiune. Făcând astfel, s-ar putea să le încetinești pașii prin care se îndepărtează de Dumnezeu.

      3. Continuă să le arăți dragoste

Astăzi, sunt tot mai mulți cei care pleacă și închid după ei ușa bisericii. Nu înseamnă că nu mai cred în Dumnezeu. Nu înseamnă că sunt atei. Eventual sunt agnostici. Sau dezamăgiți. Sau dornici să profite măcar un timp de plăcerile pe care lumea le oferă.

Unii vor pleca furioși, alții dezamăgiți, alții indiferenți. Oricum ar fi, spune-le că vei continua să îi iubești, să te rogi pentru ei și să fi disponibil când vor avea nevoie de tine. Că la tine vor găsi adăpost și compasiune. Spune-le că ușa ta va fi mereu deschisă pentru ei.

Ar fi groaznic ca ei să găsească în lume prieteni loiali care să îi înțeleagă mai mult, să îi iubească mai mult, să îi respecte mai mult, sau să le acorde mai mult har decât au primit în Biserică.

4. Caută să adresezi din timp propriile-ți îndoieli sau ale celor din jur

Deși nu ne place să o recunoaștem, niciunul dintre noi nu are o credință perfectă. Undeva în străfundul nostru fiecare experimentăm îndoiala. La urma urmei, suntem într-un proces continuu de creștere în credință.

Biserica ar trebui să creeze un mediu în care oamenii să se simtă liberi să-și adreseze întrebările, să-și exprime îndoielile. Am văzut părinți care și-au certau copiii pentru că au pus întrebări “ciudate”. Nu cred că e sănătos ca întrebările să fie evitate. Întrebările copiilor mei mă forțează să caut răspunsuri cu privire la ce și de ce cred.

Isus a cerut credință de la urmașii Săi, dar El a avut răbdare cu cei îndoielnici ca și Toma. Dacă noi nu abordăm întrebările incomode, dacă îi disprețuim și ridiculizăm pe cei care le pun, atunci să nu ne mirăm că mai târziu aceștia vor întoarce spatele creștinismului și ulterior chiar a relației cu Dumnezeu.

     5. Nădăjduiește că acea persoană se va întoarce înapoi la credință

Credincioșii ai căror rude sau prieteni aleg să părăsească Biserica nu trebuie să dispere. Ei pot să rămână încrezători. În loc să-i condamne, ei ar trebui să continue să-i iubească, să le arate răbdare și să le ofere un model cristic de viață creștină.

Din păcate, unii din cei care părăsesc Biserica au parte de comentarii atât de acide din partea credincioșilor încât nu vor regreta vreun moment pasul făcut. Dacă însă li se va arăta dragoste, s-ar putea ca ulterior să le pară rău, să își vină în fire și într-o zi să se întoarcă la Dumnezeu, care e gata să îi ierte- ca un Păstor care caută oaia rătăcită și ca un Tată care așteaptă întoarcerea fiului risipitor.

6. Întreabă-te dacă nu cumva și cei care rămân au o parte de vină

În cele din urmă, fiecare persoană care pleacă trebuie să constituie un moment de cercetare pentru cei care rămân. Oare puteam face mai mult? Oare nu puteam preîntâmpina această plecare? Oare problema este doar nebunia, egoismul și păcatul celui care pleacă? Oare am fi putut să îi purtăm de grijă mai bine? Oare ne-am rugat suficient? Oare în focalizarea noastră pe proiecte mari nu am neglijat sufletul lui/ei? Oare nu am trecut cu vederea semnalele primite? Oare am manifestat față de el/ea dragostea lui Cristos? Oare nu am fost prefăcuți?

Iar dacă greșelile trecutului nu le mai putem îndrepta, măcar să învățăm din ele și să nu le mai repetăm în viitor.

 

Manny Pacquiao și câteva lecții despre raportarea la cei “păcătoși”

Zilele trecute… Stau la rând într-un supermarket… În fața mea, doi liceeni care se comportă ca niște homosexuali. Mă încearcă diferite sentimente: de la teama de a mă apropia la dorința de a interacționa cu ei, de la repulsia față de păcat la mila față de păcătoși, de la impulsul de a-i judeca la îngrijorarea că astfel de momente se vor înmulți pe măsură ce timpul va trece. Aleg să nu spun nimic. Dar, totuși mă întreb, “Oare ce ar trebui să simt, să spun, să fac, într-o astfel de situație?”

Credincioșii se raportează  în moduri diferite la cei „păcătoși”. Poate fi un homosexual. Un musulman radical. O femeie care a făcut avort. Un transsexual. Un angajat norvegian al Barnevernet. (Și lista poate continua.)  Unii dintre noi cheamă judecata lui Dumnezeu asupra acestora. Conduși de o “mânie sfântă”, ei pot trece la atacuri violente, distrugeri materiale sau îmbrânceli fizice. La cealaltă extremă se află cei care cred că nu au dreptul să judece pe nimeni- “Dumnezeu iubește pe toți oamenii, deci și noi ar trebui să-i acceptăm.”

Manny Pacquiao este unul din cei mai mari boxeri ai lumii din toate timpurile iar în Filipine este erou național. (Îmi amintesc de o experiență terifiantă avută într-o duminică dimineața în 2007. Călătoream cu un taxi în Manila chiar când la radio se transmitea în direct o luptă a lui. Taximetristul trăia meciul din toate fibrele lui, mișcându-și brațele pe volan în concordanță cu comentariile crainicului. A fost o minune că am ajuns acasă fără să facem accident.)

În urmă cu câțiva ani Manny Pacquiao a devenit creștin evanghelic, fiind influențat printre altele de cartea Viața condusă de scopuri a lui Rick Warren. Acum, el vorbește tuturor despre credința lui în Dumnezeu, despre importanța nașterii din nou și a citirii Bibliei.

De ce l-am amintit pe Manny? Deoarece în urmă cu câteva săptămâni a intrat în atenția lumii întregi după ce la un interviu televizat a făcut această declarație: “Chiar și bunul simț ne-o spune. Vedeți vreun animal împerechindu-se cu același sex? Animalele sunt mai bune pentru că ele disting masculul de femelă. Dacă bărbații se împerechează cu bărbați iar femeile cu femei atunci sunt mai răi decât animalele.”

Aceste declarații au provocat un șoc în întreaga lume. O mulțime de vedete l-au criticat dur, etichetându-l ca “bigot”, ”intolerant” și în multe alte feluri care nu se pot menționa aici. Pentru declarațiile sale, Pacquiao a suferit și consecințe la buzunar, Nike (sponsorul lui principal) declarând că își încheie contractul cu el din cauza afirmațiilor sale “oribile”.

Trebuie menționat că Manny și-a cerut public iertare destul de repede, spunând „Îmi pare rău pentru că am rănit pe unii oameni comparând homosexualii cu animalele. Îmi cer iertare de la cei pe care i-am rănit.” Pentru unii, regretul său a fost convingător, pentru alții mai puțin.

Întrebarea rămâne: Cum să ne raportăm la cei “păcătoși”, la cei a căror moralitate ne repugnă?

 Trebuie să știm ce și când să spunem

Există în Proverbe 26 două versete consecutive care ne intrigă: v.4 Nu răspunde nebunului după nebunia lui, ca să nu semeni și tu cu el; v.5. Răspunde însă nebunului după nebunia lui, ca să nu se creadă înţelept. Adică, ne trebuie înțelepciune să știm când să vorbim cu cei “nebuni” și când să tăcem.

Nu cred că Manny a fost inspirat în alegerea cuvintelor sale. El ar fi putut folosi o altă comparație pentru a-și exprima dezacordul față de homosexualitate. Din păcate, cuvintele spuse fără înțelepciune pot ajunge să ne discrediteze. Cu riscul de a supăra pe mulți din cei ce vor citi această postare, cred că în aceeași categorie (“cuvinte neinspirate”) intră și afișele cu Opriți Bavernevet- ucigași, naziști, monștri, teroriști etc.

Trebuie să folosim principii sănătoase de interpretare a Bibliei

Zilele trecute un credincios îmi enunța o mare aberație: “Noi nu trebuie să interpretăm Biblia, trebuie doar să facem ceea ce ne spune ea.” Având o astfel de gândire, nici nu e de mirare că foarte mulți credincioși ajung să creadă tot felul de ciudățenii, încălcând flagrant principiile sănătoase ale hermeneuticii biblice.

Legat de subiectul nostru, e important să găsim răspunsuri biblice la câteva întrebări: De ce homosexualii trebuiau omorâți cu pietre potrivit Legii Vechiului Testament? Ce s-a schimbat odată cu venirea în lume a Domnului Isus? Ce principii să folosim astăzi în raportarea la cei păcătoși?

 Trebuie să continuăm să luptăm pentru adevăr

Cultura în care trăim devine tot mai ostilă față de principiile tradiționale creștine. Un profesor biblic a spus de curând că Ioan 3:16 nu mai este cel mai citat verset din Biblie. În această vreme a toleranței, cel mai cunoscut verset a devenit “Nu judecați!”.

Un lucru pe care îl apreciez la Manny P. este curajul de a declara public crezul său, chiar dacă acesta se situează împotriva toleranței promovate insistent în generația noastră. Trebuie să continuăm să luptăm pentru adevăr. Prin biserica noastră, în lunile trecute am fost unul din cei care au strâns semnături pentru modificarea Constituției (căsătoria să fie definită ca și uniune între “un bărbat și o femeie” și nu între “doi soți”, cum este acum).

 Trebuie să fim gata să plătim prețul

Din cauza declarațiilor sale, Manny a pierdut milioane de dolari. Printre alți sponsori, Nike și-a retras susținerea, punându-l pe boxer la colț și exprimându-și sprijinul pentru comunitatea homosexuală. Ca răspuns, filipinezul a declarat că pentru El e mai important să afirme ceea ce Dumnezeu susține în Cuvântul Său decât să primească acești bani.

 A sta de partea adevărului ne va aduce prejudicii omenești. Dumnezeu însă vede totul și va răsplăti fiecăruia după faptele lui.

  Lupta pentru adevăr se face iubind pe oameni

Domnul Isus nu s-a separat de cei păcătoși. A petrecut timp cu vameșii și prostituatele, permițându-le să Îl atingă sau să mănânce cu El. Acest lucru a îngrozit pe farisei. Deși Isus a folosit și cuvinte mai dure față de păcatul celor din jur, el nu le-a vorbit cu ură. Când se uita la noroadele din jur, îi era milă (compasiune) deoarece vedea că erau ca niște oi necăjite, risipite și fără păstor.

Cum ne arătăm dragostea față de homosexuali? Câți dintre noi am invitat să doarmă în casa noastră un țigan sau un om al străzii? A avut cineva curajul să invite la masă un homosexual? Ar putea careva să îl privească cu dragoste? Putem trece dincolo de stratul de la suprafață și să îl privim nu ca pe răzvrătit scârbos ci ca pe un om pe care Dumnezeu îl iubește?

 Concluzie

Există două expresii pe care le cunoaștem cu toții, dar pe care ne vine greu să le aplicăm. Prima spune “Urăsc păcatul dar iubesc pe păcătos”, iar a doua “Trebuie să spunem adevărul în dragoste”. Ușor de spus, greu de înfăptuit. Doamne, ajută-ne!

De ce autoflagelarea nu aduce merite înaintea lui Dumnezeu

Astăzi este Vinerea Mare. Cu adânc respect și profundă recunoștință, creștinii își amintesc de răstignirea Domnului Isus pe crucea de pe dealul Golgotei. Pe lângă cei mai mulți care comemorează acest eveniment crucial prin meditație, există și alții care folosesc Vinerea Mare ca un prilej de a-și arăta devoțiunea față de Isus Cristos într-o formă extremă.

Pe când locuiam în Filipine am venit în contact cu acte radicale de penitență practicate de fanatici religioși. În fiecare an, în Vinerea Mare zeci de voluntari repetă drumul crucii și ajung literalmente să fie răstigniți pe cruce. Tradiția aceasta atrage mii de vizitatori și turiști, curioși să vadă acest spectacol sângeros.

Și în România se realizează transpuneri publice în stradă a evenimentelor de Paști, dar este mai degrabă o piesă de teatru. În Filipine sângele țâșnește cu adevărat de la lovitura bicelor, iar penitenților le sunt bătute în mâini și picioare cuie adevărate de 5 cm.

După parcurgerea unui drum lung în care unii voluntari se autoflagelează iar alții poartă cruci grele pentru a-și arăta dedicarea față de Isus Cristos, procesiunea ajunge la locul răstignirii. Aici, câțiva “soldați romani” îi atârnă pe cruce, unde vor rămâne până când vor simți că păcatele le-au fost curățite.

Deși Biserica Catolică nu este de acord cu această practică, considerând-o fanatică și superstițioasă, penitenții cred că jertfa lor le va aduce favoare în ochii lui Dumnezeu și le va împlini rugăciunile. Este nevoie de aproximativ o lună pentru vindecarea rănilor provocate de cuie, dar aceștia spun că este un preț mic față de iertarea păcatelor pe care o obțin prin acest ritual extrem.

Cum trebuie să privim aceste acte? Știm că autoflagelarea a fost practicată și în Evul Mediu de unii călugări sau asceți. Cu siguranță și astăzi în mod mai izolat (vezi publicitatea făcută grupului Opus Dei de către Codul lui Da Vinci). Pot astfel de acte fizice extreme să aducă beneficii spirituale? Ce putem spune despre miile de români care înconjoară în fiecare an în coate și genunchi Mănăstirea Nicula? Ca o informație suplimentară, flagelarea este practicată și de unii adepți ai islamului și hinduismului.

Eu nu cred că o astfel de flagelare și chinuire fizică ne poate aduce beneficii spirituale. Dimpotrivă, există câteva motive care mă fac să cred că ea nu îi face plăcere lui Dumnezeu.

În primul rând, dacă noi suntem credincioși, trupurile noastre sunt temple ale Duhului Sfânt, așa cum menționează apostolul Pavel. A ne face rău trupurilor noastre înseamnă a merge împotriva voii lui Dumnezeu.

În al doilea rând, autoflagelarea descoperă o perspectivă greșită asupra rugăciunii și a caracterului lui Dumnezeu. Biblia Îl descrie pe Dumnezeu ca fiind un Tată care aude și răspunde rugăciunilor copiilor Săi. El nu este un tiran sau un zeu idolatru pe care trebuie să îl convingi prin sacrificii extreme.

În al treilea rând, Domnul Isus ne-a poruncit un alt mod prin care să comemorăm suferințele și moartea Sa pe cruce, și anume Cina Domnului (1 Corinteni 11)- împărtășirea cu sângele și trupul Lui.

În al patrulea rând, prin astfel de acte negăm suficiența jertfei lui Cristos pe cruce, ca și ispășire pentru păcatele noastre. Dumnezeu ne iartă păcatele doar prin sângele curs la Calvar, nu prin efortul nostru, oricât de mare ar fi el. Noi nu putem să ne câștigăm mântuirea sau să ne curățim de păcate prin aceste acte exterioare. Mântuirea și iertarea ni le putem însuși prin credință și pocăință, care sunt atitudini interioare.

În loc să ne auto-chinuim trupul din motive religioase, să ne amintim că avem alte opțiuni care implică „suferința” trupească. Una din acestea ar fi postul, care ne poate ajuta la înfrânarea poftelor și la o concentrare mai puternică asupra închinării noastre față de Dumnezeu.

Uneori e mai ușor să te biciuiești pe tine însuți decât să împlinești alte porunci clare ale Scripturii: să vestești altora Evanghelia, să vizitezi un copil bolnav în spital, să ierți pe dușmanul tău sau să dai cămașa de pe tine celui lipsit.

De Sărbătoarea Învierii, să ne amintim de cuvintele Mântuitorului de pe cruce: S-a isprăvit!!! Aceasta înseamnă că răscumpărarea noastră a fost desăvârșită iar plata pentru TOATE păcatele noastre a fost efectuată. Deoarece crucea a fost o lucrare isprăvită în mod perfect, credincioșii de astăzi nu mai pot adăuga nimic la ea. Nici măcar auto-biciurea.

Cristos a înviat!

Cristos este astăzi viu!