I. Isus cu un “I” nu înseamnă “măgar”
Din multele discuţii pe teme religioase purtate de-a lungul timpului, au existat câteva cazuri în care unii oamenii ajungeau să spună, mai mult sau mai puţin supăraţi: “Isus se scrie cu doi I. A scrie Isus cu un I e o blasfemie. Preotul nostru ne-a spus că Isus cu un I înseamnă măgar.” Am adresat mai pe larg problema scrierii numelui Mantuitorului într-un alt articol pe acest blog. Acum, doar pe scurt câteva consideraţii la tema enunţată mai sus.
Atunci când cineva îmi spune “Isus cu un I înseamnă măgar”, îi răspund întotdeauna cu o întrebare: “În ce limbă? În româneşte? În greaca Noului Testament? În ebraica Vechiului Testament? Sau în vreo altă limbă?” Răspunsul e de obicei acelaşi: “Nu ştiu sigur în ce limbă, dar aşa mi-a spus preotul…Parcă în ebraică…”
Nu stiu cine a inventat aceasta idee (cineva sugera un profesor ortodox de Noul Testament din Craiova), dar preoţii care continuă să o propage sunt fie ignoranţi (nu cunosc limbile biblice), fie răuvoitori (vrând să ţină “oile” departe de neoprotestanţi, promovează o minciună).
În limba ebraică pe care Isus a vorbit-o, sunt 4 cuvinte folosite de autorii biblici pentru a se referi la un “măgar”: hamor, ayir, athon, si arod. După cum se poate observa, nici unul din aceşti termeni nu seamănă deloc cu “Isus” sau cu ebraicul Yeshua.
De asemenea, în limba greacă veche (Koine) în care au fost scrise cărţile Noului Testament, există 4 cuvinte care au fost traduse în limba română cu “măgar”: hupozugion, onarion, onos, si polos Aceeaşi concluzie se poate trage şi aici: ar trebui să fii rău intenţionat să spui că vreunul din aceste cuvinte seamănă cât de puţin cu românescul “Isus” sau cu grecescul Iesous.
Concluzia evidentă este că “Isus scris cu un I Nu înseamnă măgar”. Dacă e mai corect să scriem în româneşte Isus, Iisus, sau chiar Iesus, asta e o problemă diferită, şi puteţi găsi părerea mea în articolul “Isus sau Iisus- cum se scrie corect?”.
II. “Crede şi nu cerceta” nu este din Biblie
Dacă s-ar face un sondaj între oameni de orice categorie socială din România, şi s-ar pune întrebarea “De unde provine expresia Crede şi nu cerceta?”, ce credeţi că ar răspunde ei? Bănuiala mea este că cel puţin 90% ar spune că este un citat din Biblie.
De fapt, această maximă ”Crede şi nu cerceta” este atribuită filozofului grec Celsus, care a trăit în secolul al II-lea. În scrierile lui, Celsus acuza pe creştini de manipularea unor oameni simpli şi creduli, care pot fi păcăliţi uşor. Astfel, spunea el, acestor oameni li se prezenta o religie nouă şi atractivă, cu scopul de a-i converti. Principalul verset din care Celsus a dedus că creştinii îndeamnă credulii să creadă fără să cerceteze a fost Ioan 20:29. Acolo, Isus îi spune lui Toma: “Pentru că M-ai văzut, ai crezut. Ferice de ceice n-au văzut, şi au crezut.“
Nu cred că trebuie să-i acordăm prea mare atenţie lui Celsus, care din ură faţă de creştini a inventat şi alte idei ciudate, cum a fost aceea că Isus era rodul unei aventuri între “femeia Maria şi soldatul roman Tiberius Caius Abdes Pandira”. În Ioan 20, Mântuitorul nu i-a spus lui Toma “Crede şi nu cerceta”, ci “Vino, cercetează.. Uită-te la mâinile Mele, atinge coasta Mea…” Adevărul este că creştinismul nu descurajează cercetarea, dar încurajează cercetarea făcută cu smerenie. De ce? Pentru că vorbim aici de analiza existenţei unei Fiinţe nevăzute, ale cărei “judecăţi sunt nepătrunse, şi ale cărei căi sunt neînţelese” (Romani 11:29). Deoarece Dumnezeu nu poate fi văzut, toate cercetările ştiinţifice din lume nu pot demonstra nici că Dumnezeu există, nici că El nu există. Singura soluţie ar fi ca Dumnezeu să ni se arate tuturor, pentru a demonstra că există. Dar în acest caz nu am mai avea nevoie de credinţă.
Fostul regim comunist ateu din România a propagat ideea că expresia “Crede şi nu cerceta” aparţine Bisericii. Şi, după cum spunea un politician, “Dacă repeţi de mai multe ori o minciună, lumea va începe să creadă că ea e adevărată.” Astăzi, în discuțiile dintre atei și credincioși, Biserica este acuzată adesea că susţine acest dicton. Adevărul este că „Crede și nu cerceta” nu provine din Biblie. Dimpotriva, Biblia îndeamnă la cercetarea tuturor lucrurilor şi păstrarea celor care sunt bune. Însă, atunci când inima omului este hotărâtă să respingă existenţa lui Dumnezeu, nici un fel de dovadă nu-i va fi suficientă. În cele din urmă, lăudându-se că nu sunt dogmatici, înguşti, sau obtuzi, ateii care critică „crede şi nu cerceta”, adoptă în subconştientul lor un alt dicton, „cerceteaza si nu crede”.
pentrusufletultau 