„Dacă aş fi sigur că Dumnezeu mă iubeşte tot aşa de mult cum mă iubeşte câinele meu, viaţa mea ar fi altfel!” Aceste cuvinte le-am auzit în urmă cu mai mulţi ani, din gura unui om care adesea predica altora depre dragostea lui Dumnezeu. Puţin perplex, m-am întrebat, „Este posibil să crezi în ceva, şi totuşi să te şi îndoieşti de acel lucru?”
În timp, am realizat că de cele mai multe ori credinţa nu este doar o alegere între alb sau negru, ci ea are mai multe nuanţe. Nu există doar opţiunile 0% sau 100% credinţă, ci şi variantele intermediare. Când ucenicii îi spun Domnului Isus „Măreşte-ne credinţa,” ei admit că au o credinţă reală, dar care trebuie îmbunătăţită.
Din când în când, mă simt vinovat că nu am o credinţă deplină. În special în momentele de încercare, depistez în inima mea semne de îndoială. „Este Dumnezeu iubitor, este El în control?” Îmi vine să spun şi eu ca omul acela din Evanghelie, „Cred, Doamne, ajută necredinţei mele.”
Ştiu că Biblia prezintă îndoiala în termeni negativi. Adesea, ea este văzută ca un obstacol în împlinirea voii lui Dumnezeu. De aceea, ţinta mea este siguranţa totală, credinţa completă în Dumnezeu. Dar cred în acelaşi timp că Dumnezeu are răbdare cu cei a căror credinţă nu este perfectă. Văd acest lucru în modul în care El răspunde îndoielilor exprimate de Moise, Ghedeon sau alţii. Sau în atitudinea Domnului Isus faţă de Petru când a coborât din barcă, sau faţă de ucenici după înviere.
Este extrem de greu să ai o credinţă în care nu există deloc îndoială. Mai ales în situaţii de criză. De fapt, dacă am avea credinţă (măcar) cât un grăunte de muştar, am fi în stare să facem mari minuni. Dar credinţa noastră este amestecată cu îndoială.
În 1940, C.S. Lewis a scris cartea „The Problem of Pain”, în care îşi exprima încrederea în caracterul lui Dumnezeu în contextul suferinţei umane. Câţiva ani mai târziu însă, îndurerat de moartea scumpei sale soţii, el a scris „A Grief Observed”, în care a pus la îndoială ceea ce scrisese anterior.
Dacă am crede 100% în lucrurile pe care le afirmăm, viaţa noastră ar fi total diferită. Să cred 100% că tot ce scrie în Biblie este adevărat. Să cred 100% că Dumnezeu este întotdeauna în control. Să cred 100% că El mă iubeşte. Să cred 100% că El este prezent lângă mine. Să cred 100% că există viaţă după moarte. Din păcate, la cei mai mulţi din noi, mai e loc de creştere. Deşi credem afirmaţiile de mai sus, credinţa noastră este amestecată cu o doză mai mică sau mai mare de îndoială.
Îndoiala este diferită de necredinţă. Necredinţa este opusă credinţei, pe când în îndoială există o mare doză de credinţă, care nu este perfectă. Trebuie să fim însă atenţi ca această îndoială să nu fie un rezultat al necredinţei, ci un semn al unei credinţe încă imperfecte.
Viaţa creştină e asemenea urcării unei pante muntoase, de unde din când în când aluneci. De aceea, o anumită doză de îndoială este normală pentru un om obişnuit. E un semn al slăbiciunii şi al fragilităţii noastre. Dumnezeu însă poate folosi îndoiala pentru a ne creşte spiritual. În slăbiciunile noastre învăţăm să depindem mai tare de El.
În cartea sa „În căutarea Dumnezeului nevăzut”, Philip Yancey argumentează pentru existenţa mai multor grade de credinţă. De asemenea, el afirmă că „Îndoiala întotdeauna coexistă cu credinţa, pentru că, în condiţiile unei siguranţe absolute, cine ar mai avea nevoie de credinţă?” Pentru a-şi sprijini afirmaţia, Yancey enumeră mai mulţi oameni ai credinţei, din Biblie şi din afara ei, a căror credinţă s-a clătinat în momente de încercare.
Deşi nu toţi vor fi gata să recunoască, eu cred că îndoiala este o problemă cu care ne confruntăm fiecare. Câtă vreme suntem încă pe pământ, în aşteptarea vieţii veşnice, suntem nişte creaturi predispuse la îndoială. Din cauza aceasta, din când în când ne vom lupta cu sentimente de îndoială şi descurajare. Recunoscându-ne limitările, să nu ne dăm bătuţi, ci să spunem cu smerenie, “Cred, Doamne, ajută necredinţei mele.”
pentrusufletultau 