Recent, într-un grup la care participam, a avut loc o discuţie puţin tensionată, ce trebuia finalizată printr-o decizie comună. Câteva persoane şi-au prezentat cu patos argumentele, dar lucrurile au rămas încă neclare. Era evidentă existenţa unor nemulţumiri. După câteva clipe de tăcere, o persoană din grup a spus: “Să ştiţi, pentru mine este mai importantă relaţia şi unitatea noastră decât subiectul despre care discutăm.” Dintr-o dată, tensiunea s-a risipit, şi am ajuns curând la o concluzie acceptată de toţi cei prezenţi.
Cea mai importantă lecţie pe care am învăţat-o în cei 3 ani petrecuţi în Asia a fost despre cât de valoroase sunt relaţiile. Acolo, accentul pus pe ideea de comunitate a venit în conflict cu mentalitatea mea occidentală, care promovează individualismul. Modelele de relaţionare văzute la filipinezi, indieni, sau indonezieni mi-au îmbogăţit înţelegerea cu privire la relaţiile inter-umane.
Astăzi, dacă ar fi să dau timpul înapoi, multe lucruri le-aş face diferit. De exemplu, m-aş relaţiona altfel la sutele, poate miile de voluntari cu care am colaborat în trecut. Adevărul este că nu am ştiut întotdeauna să-i apreciez pentru munca lor. Cumva, am considerat că sunt datori să facă ceea ce fac, de dragul Domnului. Ce puteam să fac altfel? I-aş fi încurajat mai mult; le-aş fi spus „Mulţumesc!” mai des; i-aş fi lăudat pentru munca făcută; i-aş fi invitat mai des la masă; aş fi discutat cu ei mai multe lucruri personale, nu doar despre lucrare. Aş fi făcut tot ce pot pentru ca ei să se simtă apreciaţi.
Din păcate, este posibil să faci acte de slujire pentru oameni, dar fără să-i iubeşti. Proorocul Iona este un astfel de exemplu. Deşi a predicat oamenilor mesajul lui Dumnezeu, nu a avut compasiune pentru ei. Aici e o linie de demarcaţie foarte fină. Uneori accentuăm atât de mult importanţa faptelor bune, încât nu ne mai gândim la motivaţia cu care le-am făcut. Totuşi, ar trebui să ne întrebăm, „Oare am iubit acea persoană, sau doar am făcut o faptă bună faţă de ea?”
Domnul Isus a accentuat importanţa dragostei când a spus „Vă dau o poruncă nouă, să vă iubiţi unii pe alţii”. Ce bine e să fii parte dintr-o comunitate în care relaţiile bune între membrii sunt o prioritate! Acolo, oamenii sunt preţuiţi mai mult decât activităţile. Acolo, oamenii se încurajează reciproc. Acolo, durerea celor răniţi este împărtăşită de toţi ceilalţi. Acolo, fiecare se bucură de succesul celuilalt. Acolo, bolnavii sunt vizitaţi sau sunaţii. Acolo, cei slabi sunt încurajaţi, şi nu judecaţi. Acolo, rugăciunea pentru nevoile altora este un obicei. Cui nu i-ar place să facă parte dintr-un astfel de mediu?
Cu toţii avem nevoie să ni se reamintească acest ideal al unei comunităţi pline de dragoste. Într-o lume care încurajează egoismul, întreabă-te: „Simt eu durerea celor răniţi? Mă bucur când alţii sunt binecuvântaţi? Mă rog pentru cei bolnavi? Îi vizitez, îi sun? Există în mine o dorinţă să încurajez pe cei deprimaţi?”
Cei care se implică în slujirea creştină se focalizează adesea pe activităţile de lucrare, căutând continuu formule noi de succes. Ei pot să uite că scopul lucrării ar trebui să fie iubirea şi ajutorarea oamenilor. O slujire care eşuează în a iubi pe oameni nu este creştină în esenţă.
pentrusufletultau 
Bine spus! Multumesc mult!